În ultima vreme văd o excepțională revigorare a literaturii române. Romane proaspete, închegate, cu idee și narațiune solidă, cu final reușit (da, oful meu, finalul…) și personaje vii și trainice. Am citit în această jumătate de vară trei cărți extrem de diferite, dar formidabile, pe care vi le recomand fără rețineri: Purgatoriul îngerilor, al Cameliei Cavadia, Casting pentru ursitoare, al Oharei Donovetsky, și Spulberatic, al Ancăi Vieru. Aceste trei doamne au talent cu carul, au tehnică și au idei. O să vorbesc pe rând despre fiecare dintre cărți, în ordinea în care le-am citit. N-am obiceiul să spun multe și nici pretenția că fac recenzii de carte, vă dau doar o idee despre cărți pe care merită să le citiți.

Purgatoriul îngerilor (Camelia Cavadia) – o poveste cutremurătoare de care, așa cum i-am spus și Cameliei, mi-a fost frică să mă apuc. Pentru că este despre copiii pierduți, nimeriți nimeni nu știe unde, chinuiți, abuzați, nefericiți. Dar cineva trebuia să le spună povestea și este bine că scriitoarea s-a nimerit să fie o femeie sensibilă, dar puternică într-atât încât să treacă prin toate acele stări, dureri atroce și nefericiri. Citind, te cutremuri, te înfiori, te revolți, suferi, îți vine să dai de pământ cu lumea nedreaptă în care trăim, să te implici, să urli, să plângi. Îi vezi pe copii construindu-și o fericire sărăcăcioasă, o vezi pe mamă suferind până la decăderea din condiția umană, îi vezi pe ceilalți actori zbătându-de de neputință și de durere. Extrem de bine documentată, povestea lui Teodor, copilul pierdut, este spusă pe mai multe voci, din perspectiva băiatului, a fratelui, a polițiștilor. Camelia jonglează bine cu aceste planuri dar, trebuie să recunosc, vocea copilului este (nu știu cum a reușit, felicitări!) cea mai autentică.

Or, asta înseamnă talent.

Casting pentru ursitoare  (Ohara Donovetsky) – trei femei, trei prietene prinse într-un roman detectivistic cu un miez fraged de duioșie și multe, multe delicatese livrești. Povestea acestor trei femei pornite să înțeleagă un joc misterios în care se trezesc într-o bună dimineață îți face plăcere, înainte de orice altceva. Nu știu dacă am citit ceva mai frumos în ultima vreme. Romanul mi s-a părut o lucrătură în porțelan pe care aș fi văzut-o așezată în salonul Haiei, ceva nu delicat, ci puternic, un vas chinezesc spart și apoi lipit cu aur, ca să fie și mai valoros. Fără să exagereze cu aspectele detectivistice, Ohara construiește o enigmă care te intrigă până la nervi (eu așa am fost, nu mai puteam de nerăbdare să o dezleg o dată :-)), un soi de arhitectură scriitoricească ce mi-a amintit de Lumea Sofiei, a lui Jostein Gaarder. N-aș încheia fără să pomenesc despre locurile prin care trecem, din Dubai până în Varșovia, de frumusețea descrierilor, a limbajului și a stilului – o carte puternică, vibrantă, plină de parfumuri și culori ale locurilor, o minunăție literară.

Or, asta înseamnă talent.

Spulberatic (Anca Vieru) – o surpriză la care nu mă așteptam. Un roman cu o forță cotropitoare, care trece peste tine, te soarbe în siajul lui și te trezești dincolo, după ce vei fi terminat povestea și ea ți se va fi amestecat deja în ADN-ul de cititor. Anca abordează o temă greu de dus, cea a frontieriștilor și a ultimelor luni din perioada comunistă. Din fericire însă, romanul nu se îngroapă în clișee, iar povestea este fluidă, scrisă excepțional, iar personajele sunt atât de vii, încât le simți respirând lângă tine. M-a bucurat să văd și că stilul este destul de puțin feminin, are o vigoare aproape bărbătească, taie uneori direct în carnea narațiunii și o lasă așa, sângerândă, să-i pui tu un plasture, cititorule, dacă vrei. Spulberatic nu e metaforă, este pur și simplu viață, așa cum a fost și așa cum este, nici urâtă, nici frumoasă, ci doar cu greșeli pe care le facem fiindcă nu uităm să vorbim unii cu alții, o viață cu destinul dus în palmă, în permanenta căutare de sine.

Or, asta înseamnă talent.

Mă bucur nespus că le cunosc personal pe toate aceste trei scriitoare, este un privilegiu neașteptat. Și mica mea înșiruire nu se poate încheia fără o carte pe care o tot aștept, poate s-o îndura odată și-odată de noi Ana Barton: NDR.