Editura Trei adună tot mai mulți autori români 🙂 (Bravo, Virginia și Magda, mulțumim!) Printre ei, Raluca Feher, deja publicată cu jurnale de călătorie, acum și cu un roman. Dureros. Foarte dureros. Dar e bine că l-a scris. Am fost și eu la această lansare și am avut de mărturisit câte ceva despre carte, de fapt despre mine.

Mi-a fost greu să-mi adun gândurile și ideile pentru cartea Ralucăi. Pentru că m-a smuls dintre preferințele mele literare și m-a dus într-un loc necunoscut. Apoi, în timp ce încercam să-mi dau seama ce aș vrea să spun despre Să nu râzi :-((, fiindcă în mod sigur voiam să spun ceva, o simțeam sub piele, mi-a picat fisa: cartea asta strigă. Strigă din toți rărunchii.

M-am uitat la felul în care am citit-o: era plină de semne, de colțuri îndoite, de sublinieri cu marker fosforescent*. Pe atunci nu știam încă dacă voi fi sau nu prezentă la lansare. Am însemnat paginile necondiționat, reflex, fără să-mi propun s-o fac. Așa mi-a venit. Acolo erau strigătele cele mai puternice. De fapt, așa cum mi-am dat seama mai târziu, Să nu râzi :-(( este un strigăt prelung, cu ecouri care reverberează în toate colțurile (este o carte foarte colțuroasă) și se împrăștie pe urmă, sparte, în multe alte strigăte mai mici.

Și pentru că, în ciuda scriitoricelii mele, gândesc în scheme bine organizate 🙂 – să nu râzi, Raluca Feher! :-), le-am organizat în paliere.

Strigătul cel mai puternic, un urlet, este cel al vinovăției. Diana, personajul aparent principal – dar nu, nu e principal – personajul scânteie, personajul combustie, este o neputincioasă conștientă de neputința ei. Are traume majore venite dintr-o sensibilitate excesivă pe care și-o vindecă, în cele din urmă, prin gestul extrem, suprem. Ea se simte vinovată de a fi asistat la „crima cea mai lungă”, așa cum o numește, și de a nu fi putut salva pe nimeni. Și trebuie să trăiască așa, până când nu mai poate trăi.

Strigătul următor care m-a asurzit în carte este cel al neputinței. Un strigăt isteric, ascuțit, al mamei ambițioase și gregare, prizonieră în viața ei de gospodină comunistă, fata necizelată de la țară care se mândrește cu originea ei, dar aspiră la condiția de aristocrată cu pălărie și cizme înalte din piele întoarsă (?). Scena asortării celor doi soți este magistrală, iar felul în care se termină te lasă cu mintea râzând și cu sufletul plângând.

Apoi am auzit strigătul resemnării. Este înfundat și vine de departe, dar e acolo, nu-l poți ignora. Acesta este al tatălui, captiv și el într-o căsnicie chinuitoare, într-o existență interioară diferită de a mamei, complet lipsită de ambiții, un om căruia îi vine greu să rămână, dar și să-și ia lumea în cap. Și atunci rămâne perpetuu pe marginea acestei prăpăstii, mai degrabă o râpă, și pendulează acolo, până când îl salvează propriul destin, pentru că nici Diana, nici el însuși nu reușesc.

Dar cel mai tare și mai tare face să-ți vibreze timpanele sunetul deznădejdii, al dezumanizării prin suferință. Acesta este strigătul cărții în sine, fiecare pagină este îmbibată cu el, zemuiește de suferință din care curg zoaie de suferință peste bălți de suferință.

Ca să fiu sinceră până la capăt, n-am avut puterea de a o urî pe Milly, Maria Matei, mama. M-am regăsit în unele fețe ale ei în care exist câteodată conștient, câteodată inconștient. N-am urât-o și pentru că ea este exponentul unei generații de supraviețuitori, e drept că alienați, dar supraviețuitori. Exponentul felului în care oamenii perioadei comuniste, definitiv defectați de sistem, au reușit să-i supraviețuiască, fizic (există în carte mențiuni despre femeile care mureau făcând avorturi ilegale), dar și psihic. Au reușit să traverseze perioada aceea ca pe un ocean verde de otravă, de puroi pestilențial, și să iasă totuși la capătul celălalt, chiar și cu trăsături de mutant, dar în viață.

Am încercat, într-un final, să-mi dau seama de ce mi-a plăcut această carte, în ciuda durerii atroce care țâșnește din fiecare pagină. Păi, mi-a plăcut pentru că este extraordinar de bine scrisă. Ăsta e talent și asta e literatură, iar mai departe n-a mai rămas nimic de zis.

PS. Povestirile inserate în carte sunt ele însele bijuterii. Mie mi-au rămas în minte jaful sub amenințarea adevărului și cea despre prima minciună din lume. 

*Da, sunt un „monstru de cărți”, cum am auzit că sunt numiți ăștia care nu țin cărțile ca la muzeu, să nu se vadă pe ele vreun pliu sau vreun vârf de creion. Oripilați-vă, câteodată mai au și o urmă de gem, când citesc mâncând o tartină :-)))))

**Fotografiile sunt realizate de Editura Trei.