Când Andreea Sterea, de la Crux Publishing, mi-a propus să particip la lansarea acestei cărți, mi-a dat și niște hinturi, ca pentru mine 🙂 „O să-ți placă, mi-a spus ea, îi face cu ochiul lui Kafka și o să călătorești prin timp și spațiu”. Sigur că a știut să-mi dea două argumente care contează (ba chiar am primit ca bonus și un wink spre Muntele vrăjit al lui Thomas Mann) – dar, ce să vezi, nici eu nu m-am lăsat, chiar le-am căutat prin cartea lui George Cornilă. Și le-am găsit. Și nu numai pe ele. Dar să le luăm pe rând (în ceea ce nu va fi nici pe departe o recenzie, ci o colecție de impresii).

• detaliile arhitecturale sunt o minunăție. George zugrăvește exterioare într-o manieră pe care n-am mai văzut-o de mult în literatura română. Cu migală, cu talent și cu multe cuvinte ațipite prin dicționare, pe care le-a trezit el acum din somn: valtrap, cintre, gurguie, vexile, vatir și alte zeci. Povestirea care dă și titlul volumului este o explozie de detaliu, culoare, gust, miros, auz. N-am cum s-o descriu, trebuie să citești cu ochii tăi, să filtrezi cu mintea ta. Ca detalii minuscule, e delicios felul în care „etajul” devine „cat”, roșul e „rubiniu” și ceața se face „vineție”.
• timpurile și locurile se schimbă încontinuu, ca într-un caleidoscop. Pe pagina asta ești la Paris, alături de olandezul Jörg, în ailaltă ai ajuns, nu se știe cum, într-o mină din munții României, alături de Gherasim și Dorel. Minunat balans între coordonate geografice și temporale, cum ziceam.
• enumerațiile lungi, doldora de detalii. Bine, trebuie să-ți placă descrierile, ca mie, dar dacă-ți plac, ai găsit raiul. George Cornilă e în stare să-ți sculpteze un univers și-n miez de nucă, o lume mișcătoare și febrilă, o foșgăială de personaje reper din cele mai diferite epoci și locuri.
• starea de semitrezie, atmosfera pe jumătate fantastică sunt alte două atuuri importante. Poate că ai vrea finaluri mai categorice, mai limpezi, dar – la urma urmelor – onirismul fiecărei povestiri în parte nu are cum să-ți ofere mai mult decât sugestii și, între noi fie vorba, cred că s-ar duce toată vraja.
• mi-a mai plăcut și absurdul unora dintre situații, precum cea din Aqua Alta, dar și cea din Hans Limax. Ciudate, misterioase, însă adăstându-ți în minte multă vreme după ce le-ai citit.

Nu-mi place să scriu ce-ar scrie criticii (nici nu m-aș pricepe…), ci mai degrabă ce ar scrie cititorii, pentru că, în ultimă instanță, asta sunt și asta vreau să fiu. Ipostază care vă poate face să aveți încredere în îndemnul de a citi Arlequine; e o broderie subtilă și cărturărească, în care George Cornilă a fost pe rând arhitect, pictor, antropolog, muzicant, vraci și vrăjitor, alchimist, nebun, intelectual rasat, poet, bărbat, psiholog, copil, bătrân, dansator, gastronom, altele și altele – până la urmă, SCRIITOR.