Fiindcă n-a fost destul ieri, astăzi am ales, la bifurcația din Triacastela, drumul mai scurt, e drept, dar plin de suișuri și coborâșuri. Am urcat iarăși pieptiș și am coborât pe brânci, cam 28 de km, dar a meritat. Priveliștea este pur și simplu uluitoare, dar am renunțat să fac poze, pentru că nu rețin nici un sfert din ce vezi cu ochii tăi. Am pus câteva, că tot le-am făcut :-). Am văzut, la un moment dat, un domn în vârstă care stătea pur și simplu pe iarbă, la marginea drumului, și contempla depărtarea. Așa că am făcut și eu la fel. Astăzi am încercat și celebra tartă cu migdale, tradițională în Galicia. Cu un pahar cu lapte cald mege, altfel nu-i cine știe ce…

Poteca a mers prin aceleași sate, unele foarte părăginite, cu găini ieșite din ogradă și vaci care se întorc de la pășunat, mugind îngrozitor. Astăzi aproape am luat-o la fugă ca să nu mă prindă o cireadă foarte zgomotoasă (cred că vorbeau spaniolă, de le ziceau așa tare :-)). Singurul lucru la care m-am gândit a fost că fiecare dintre vacile astea are în ea un suflet de taur… Am observat până acum că provinciile au, fiecare, specificul ei. Navarra este patria morilor de vânt și a lanurilor de grâu, La Rioja a vinurilor (dealuri întregi de viță de vie), Castilla y Leon a pădurilor și a lanurilor de porumb, iar acum Galicia, cu pășunile și cirezile ei de vite, unde în fiecare sat miroase teribil a bălegar și trebuie să fii atent la fiecare pas.

Însă pe drumul de azi s-au întâmplat două lucruri foarte frumoase. Primul este că la fiecare 500 de metri ne așteaptă câte o bornă cu numărul de kilometri rămași. Așa că AMR-ul meu s-a dat peste cap (din fericire în favoarea mea) și voi rămâne cu cel oficial. Al doilea lucru frumos este că, tot gândindu-mă la cei care m-au însoțit cu gândul în această călătorie, și pentru care vreau s-o prelungesc, am decis să scriu romanul acestei călătorii. Cu Mioki, cu oamenii, cu locurile, toate așa cum am fost, numai cu întâmplări adevărate, dar romanțate și de multe ori fără numele reale ale protagoniștilor.

Și al treilea lucru foarte frumos al zilei este că am avut parte de o cină minunată, alături de o daneză, o braziliană, două americance și un spaniol. Și de Mioki. Am mâncat excelent, am râs incredibil de mult, ne-am simțit minunat. Poate ar trebui să folosesc cuvinte mai pompoase pentru cina asta, ca s-o înfățișez așa cum a fost, dar mi-e imposibil. Realitatea este că a arătat ca o cină obișnuită între prieteni vechi care glumesc unul pe seama altuia și se bucură de AZI.

Am uitat să spun că la cină stăpânul casei ne-a servit cu o tărie făcută din struguri și levănțică. Trebuie să fi avut și aia o contribuție la veselia generală.

AMR 114 km. (mâine poate îmi aduc aminte să pozez și o bornă).

Templul japonez era cuprins de liniște. După-amiaza cădea spre seară și maestrul privea tăcut apa limpede a heleșteului, în care pești enormi, portocalii, înotau plicitisiți de colo-colo. El știa, întrevedea deja ce-i așteaptă. Femeia blondă era salvarea și pierzania lor deopotrivă, realitate oglindită în realitate oglindită și planurile se amestecau tot mai tare, până când nu mai știai care e cel original și care imitațiile acestuia. S-a întors spre apus, unde soarele dispărea încet după copacii drepți, ca niște suluri de mătase. Arashiyama era tăcută și pădurile neclintite nu aruncau niciun foșnet, niciun ciripit. Cerul se limpezise deasupra templului, iar cimitirul imens în formă de roată, cu pietre cenușii, își răsucea umbrele în semiîntuneric. Maestrul își privea viața. Era mulțumit de ea, dar știa deopotrivă că urmează să se încheie. Sau să înceapă. Aici era un semn de întrebare imposibil de lămurit acum, trebuia să aibă răbdare. Însă nu știa dacă și Mioki va avea răbdarea asta.

Drumul pe care pornise Mioki era ciudat, foarte diferit de Japonia ei. Vitele umblând libere prin pădurile cu arbori înalți, satele prăpădite și sărace, mirosul teribil de bălegar, muștele, Spania părea aici un ev mediu încremenit în timp. Totuși, priveliștea îți tăia răsuflarea. Poteca de pământ prăfos era mărginită cu garduri din bârne cu coajă albă, crăpată. Satele se lăsau în văi abrupte peste care atârna până târziu ceața dimineții. Mioki era fascinată – aerul fierbinte o supăra teribil, dar nu se putea sătura de pădurile astea, de miriștile uscate, de cărările acoperite cu praf roșu, pietre mărunțele sau bolovani de-a dreptul. Oamenii, însă, se schimbau tot mai mult. Ritmul călătoriei se precipita și el, cumva sub presiunea destinației și a grupurilor de turiști care făceau pe pelerinii – ah, n-ar fi trebuit să-i judece. Mioki a regretat profund judecata aceasta. A simțit-o nepotrivită, rea, occidentală, modernă, stricată. Pe Camino, fiecare merge cât vrea. O sută de metri sau o sută de kilometri, nimeni n-are dreptul să-ți spună că nu-i bine sau că nu-i potrivit.

S-a uitat în jur. Îi știa pe-ai ei. Erau obosiți, cu umerii bătuciți de bretelele rucsacului, cu obrajii arși de soare și vânt, cu părul decolorat de soare. Mușchii li se întindeau sub pielea cojită, praful îi acoperea în strat subțire din creștet până-n tălpi și n-ai fi putut spune ce culoare au încălțările. Și mai erau ochii. Ochii sclipitori, ochii zâmbitori, ochii buni. Palmele. Palmele aspre, prăfuite. Tălpile. Tălpile sângerânde, supurânde sau măcar dureroase.

Mioki s-a așezat pe marginea drumul. O ajunsese. Toată emoția unei vieți i-a năvălit atunci în spatele nasului, în globii oculari, în timpan. I s-au înfundat urechile, sângele i-a năvălit pe nări și lacrimile din ochi. Tot ce strânsese îndărătul ei ani de zile, toată tăria, toată forța de zeci de ani, chipul ei impenetrabil și ochii negri, imobili, s-au topit atunci într-un șuvoi de sânge și lacrimi pe care l-a lăsat în voie – ducă-se. Mioki știa că așa trebuie. Era descătușarea pe care i-o aducea Camino, pelerinajul acesta creștin dăduse cep garniței în care își sigilase emoțiile din mai mult de jumătate de viață.

Pe drum nu trecea nimeni. A rămas așa cam o jumătate de oră, suspinând. Se simțea jenată de slăbiciunea ei, de parcă ar fi făcut ceva rușinos. A dat rucsacul jos din spate și s-a spălat bine pe față, apoi s-a dat în spatele unor tufișuri ca să se ușureze. Îi era foame, de parcă criza de plâns o slăbise din toate încheieturile. S-a gândit că femeia blondă nu-și putea permite luxul de a boci la marginea drumului, că i-ar fi curs rimelul. A bușit-o râsul, ca de cea mai mare comicărie, deși știa precis că este efectul decompensării, iar foamea i s-a întețit. N-avea nimic de mâncare în rucsac și primul sat se afla la vreo doi kilometri. A săltat bagajul și a pornit la drum, spre Calvor. Își alesese un traseu mai greu, ca să vadă așezarea Samos, celebru pentru frumusețea ei. Nu-i plăcea că, pe măsură ce se apropia de Santiago, drumurile se bifurcau sau trifurcau, oferindu-le alternative. Nu știa niciodată pe care s-o aleagă și-i era mereu ciudă că nu-și făcuse bine documentarea. Dar Samos meritase. Avea în centru o mănăstire medievală superbă, pe care o puteai zări în întregime de sus, de pe deal. A tândălit o vreme pe acolo, a mâncat ceva și apoi s-a pornit la drum, unde a și prins-o tulburarea asta, că nu știa cum să-i zică.

Tot mergând cu gândul la ea însăși, a zărit, în depărtare, grupulețele de pelerini. Drumurile se reuneau din nou, chiar înainte de Calvor. După încă un kilometru și jumătate s-a oprit să mănânce un sandvici, pe deplin liniștită, privind-o drept în ochi pe femeia blondă, la a cărei masă se așezase.

– Ce mai faci, Ikebana? o întrebase blonda,  neînfricată de privirea ei.

Mioki s-a făcut că nu observă cum îi spusese blonda pe numele ei „internațional”, deși i-l știa bine și pe celălalt.

– Sunt bine.

Nu mințea, acum chiar era. Dar blonda nu putea fi dusă cu preșul.

– Pari plânsă. Ai pățit ceva?

Mioki a tăcut. Știa că cealaltă știe, ce-ar mai fi putut adăuga? Au mâncat în tăcere și au băut câte o cafea cu mult lapte. După aceea blonda s-a lăsat pe spate în scaun și a întrebat-o, de parcă atunci o vedea pentru prima dată:

– E frumos Samos?

Mioki a privit-o cu dispreț, dar i-a răspuns.

– E frumos.

Și cu asta, și-au luat bagajul în cârcă și au plecat mai departe. Au trecut prin aceleași sate căzute, unde în mijlocul drumului, căzut parcă din avion chiar acolo, la punct fix, trona câte un automat cu medicamente, plasturi și spray-uri contra insectelor sau unde găinile cotcodăceau în potecă, lipsite de oamenii dispăruți cine știe unde. În așezările astea pustietatea era atât de mare încât aveai impresia că poți intra în orice casă, te poți așeza la masă și îți poți trage sufletul, fără să te tulbure ceva. Mioki se întreba chiar, curioasă, cum o fi în casele acestor oameni. Aceeași sărăcie lucie de pe drum, aceeași delăsare, același aer de părăsire? O singură dată a văzut o ușă deschisă și a aruncat un ochi (apoi s-a urât pentru asta, nu mai părea japoneză în nicio fibră sufletească…). Interiorul era simplu și curat, îngrijit, auster. Masă și scaune din lemn grosolan, negeluit, gresie ieftină pe jos, pragul de sus destul de coborât și o canapea modestă. Apoi a trecut mai departe, mulțumită de ce văzuse. Blonda ținea pasul cu ea și simțea că se plictisea în tăcerea aceea, dar realitatea era că n-aveau nimic să-și spună. Se știau gând cu gând, să le spună tare era pierdere de vreme și de voce.

După o vreme li s-a alăturat daneza mulatră. Era o femeie foarte de treabă, dulgher de meserie, aflată în pragul lucrării de licență de la facultatea de psihologie. De fapt predase lucrarea și avea emoții în așteptarea rezultatului. Mioki o plăcea mult pentru judecata cu bun simț; părea bună la suflet. La un moment dat, daneza Anja s-a aplecat după o pietricică ușor transparentă, albă. A strâns-o în pumn ca pe o comoară:

– Uite, cuarț. Îl duc unei prietene care colecționează pietre semiprețioase.

Blonda s-a uitat la pietricică și a pufnit-o râsul, apoi i-a spus Anjei cu răutate:

– Nu-i decât un bolovan șlefuit de vânt, n-o mai căra după tine, că n-are nicio valoare.

Anja s-a uitat contrariată spre Mioki, apoi a pus pietricica în buzunar.

– Nu-i adevărat, e cuarț.

– Bine, a răspuns blonda, uite încă unul pe jos. Și ia uite și la un metru mai încolo, încă un cuarț.

Lui Mioki îi venea să râdă de figura contrariată a Anjei, dar s-a abținut. Bunul ei simț, pus în fața evidenței, a cedat.

– Ai dreptate. Nu sunt cuarțuri… Ce păcat.

Era atât de dezamăgită, că lui Mioki îi venea s-o ia la bătaie pe blondă. Dar n-a mai avut când să-i spună ceva, pentru că Anja a scos dintr-un buzunar al rucsacului o punguță plină cu pietricele, pe care o căra după ea de cine știe când. A răsturnat-o la marginea drumului, cu un regret imens și cu o expresi de derută pe chip. Blondei i s-a făcut milă și a luat-o pe după umeri.

– Anja, lasă, n-aveai de unde să știi. În Danemarca ta toate drumușoarele sunt asfaltate, și unde nu-i asfalt, e iarbă. La mine în țară e așa cum vezi aici în cele mai multe sate, toate potecile sunt pline de cuarțuri…

Au izbucnit toate trei în râs. Anja continua să se mire de gardurile joase de piatră, pe pârloaga netunsă, de pârleazurile ruinate și lăsate de izbeliște. Nu pricepea nimic din sălbăticia asta care o fascina. Blonda se uita la ea și râdea pe furiș, în timp ce Mioki îi tot dădea coate, rușinată.

În cele din urmă, au ajuns în Sarria, unde au rămas peste noapte într-unul din cele mai frumoase albergue de pe drum: curat, cu gazde primitoare și o cină atât de gustoasă, încât blonda nu se mai oprea din mâncat, spre amuzamentul tuturor, inclusiv al gazdei, care a stat cu ei la masă. Au băut lichior de levănțică și au glumit în toate limbile. Spaniolii de aici încep deja să știe portugheză, așa că brazilianca s-a întreținut cu gazda, apoi a trecut pe engleză și a sfătuit-o pe blondă să mănânce neapărat, când o ajunge în Porto, „bacalao e un poco de vinu verde”.

– Te duci în Portugalia? a întrebat uimită japoneza.

– Da, sărbătoresc după ce termin Camino. Tu ce-o să faci?

– Eu o să-mi fac un tatuaj, a șoptit micuța japoneză, uluită de cum prinsese gândul ăsta contur în mintea ei. O scoică, asta o să fie. O scoică a pelerinului, pe umărul stâng.

Întoarse în cameră, s-au bucurat să afle că fata canadiană pe care o găsiseră aici cu entorsă fusese la medic; o convinseseră să se ducă, deja zăcea în pat de vreo trei zile cu o entorsă, supărată că nu poate face traseul așa cum și-a planificat și i se apropie data de întoarcere în Canada.

– Și ce ți-a spus doctorul?

– Pot să plec la drum, dar cu prudență, să nu forțez.

– Deci mergi mâine cu noi?

– Aș mai sta o zi.

S-au uitat una la alta și au dat din umeri. Camino se face cum îl simți. Mioki a văzut, cu coada ochiului, gamba tatuată a fetei. A îndreptat un deget spre ea și a întrebat:

– Te-a durut?

– Nu, de fapt am adormit în timp ce mi-l făcea. Acum mă gândesc că poate era bine să-l fac mai mic.

– De ce?

– Viitoarea mea soacră e destul de conservatoare și n-am putut să-l ascund de ea. A avut o privire critică atunci când m-a văzut.

Mioki i-a zâmbit. Oamenii sunt perfect armonioși în toate deciziile și atitudinile lor. Fata asta era o armonie completă în regretele ei, în teama de-a porni mai departe, în ezitare. Lui Mioki i s-a părut minunat s-o știe aici, pe Camino. Dacă avea s-o urnească ceva, asta era. N-a vrut să-i ceara numărul de telefon sau adresa de e-mail. N-o interesa să știe cum va continua, dacă va pleca sau nu la drum în cele din urmă. Asta nici nu era important, la urma urmelor. Importantă era armonia cu sinele și dacă această armonie te slujea sau te sabota.

A adormit imediat, în râsetele și vorbele italienilor care își făcuseră paste și le mâncau afară, în grădina din spate, sub rufele puse la urcat în vântul de seară al Galiciei.