Câteodată reușești să te uiți la tine din exterior și să te vezi aproape așa cum ești. Cu defecte, cu frici, cu rușini. Dar și cu faptele tale bune, cu vitejiile tale, cu fiecare reușită pentru care ai luptat.

Așa se vedea și Mioki azi, la câteva minute de la trezire; se minuna de ea, cât drum a făcut și ce liniște are în suflet, deși e la mii și mii de kilometri depărtare de casă, printre străini-străini, adică foarte diferiți de japonezii ei, dar calzi și săritori.

Afară nu se luminase încă de ziuă și, spre deosebire de alte dimineți, nu se îndura să se dea jos din pat, să pornească la drum. S-a frecat la ochi, a clipit des și a rămas așa, cu ochii proptiți în grinzile tavanului. Apoi a ațipit preț de câteva minute, până când a început foiala. Era un dormitor mare, vreo douăzeci de oameni cel puțin. Încet-încet, avansau spre finalul drumului și, pentru prima dată, se întreba ce va face ea când se va sfârși. Pentru prima dată, Mioki și-a dat seama, a știut precis că nu mai este aceeași persoană. Nu era ca și când s-ar fi întors dintr-o banală excursie la ea acasă, în cămăruța ei de la templu, și și-ar fi reluat rosturile de fiecare zi, purtând cu ea un banal bagaj de amintiri. Acum lucrurile stăteau cu totul altfel – se întreba ce va fi după ziua 31, după atingerea punctului final, Santiago de Compostela. Cum va fi secunda de după, clipa în care a pus piciorul în kilometrul zero.

Gândurile acestea i-au zburătăcit de tot somnul. S-a ridicat și a pornit spre baie, unde începuse deja să se aglomereze. În patul ei, blonda dormea dusă. „Asta stă bine de tot cu nervii. Cum naiba să dormi atâtea ore legat, și în hărmălaia asta?” și-a spus uluită japoneza.

Micul dejun a fost frugal ca de obicei, doar pâine cu unt și cu gem, plus ceai. Mioki s-a întâlnit iar cu nemțoaica alături de care mâncaseră aseară, cam împotriva voinței blondei, care începuse să fie cam neprietenoasă. Dar Sandra stătea singură la o masă și le-a zâmbit, așa că japonezei politicoase i se păruse imposibil să n-o invite alături de ele. Apoi blondei îi cășunase pe ospătar, că le-a adus meniu pentru pelerini și localnicilor le-a servit, la o masă de alături, niște tapas minunate. L-a chemat și i-a făcut morală, iar ăla, ca fraierul, i-a spus că erau meniuri diferite. Atât i-a trebuit, a sărit ca arsă. În fine, până la urmă au liniștit-o și au mâncat ce comandaseră, adică tot paste și salată. Adevărul e că se cam săturase și ea, dar nu veniseră aici pentru delicii culinare. „Ba poate tu!”, parcă o și auzi pe blondă, în mintea ei.

Când a pornit la drum, pământul era încă reavăn de la potopul de aseară. Apucaseră să se cazeze la timp, asta i-o datora tovarășei de călătorie, care o căpiase că ea nu mai poate, și gata. Locul unde au rămas era frumos, cu o curte mare în spate, mese și scaune la terasă. Trăseseră de cafele și de ceaiuri, blonda vorbise acasă, cu ai ei, Mioki nu vorbise cu nimeni, că nu mai avea cu cine. Îi trecuse prin cap să-l sune pe maestru, dar când a realizat dimensiunea prozaicului din acest gând, faptul că nu se mai conectaseră de atâta timp, ba chiar i se părea stupid s-o mai facă, a renunțat. Maestrul era ca un fum, părea convinsă că, de fapt, el nu existase niciodată, fusese o nălucă din mintea ei năucită de durerile vieții, încercând să se scuture de suferință și să se ridice de jos.

În această dimineață, alături de Sandra, înainta alert printre miriștile tunse ale Spaniei. Nu vorbea niciuna și lui Mioki i-a trecut prin minte că nemții sunt un fel de japonezi ai Europei. Tăcuți, politicoși, eficienți, harnici. „Sau noi suntem nemții Asiei”, și-a zâmbit ea, în gând. Sandra era micuță, brunetă, cu pielea smeadă, n-avea nimic dintr-o nemțoaică. La un popas s-au despărțit și Mioki a rămas să-și aștepte companioana. Știa că pornise, îi învățase ritmul.

Aseară ne-am oprit mai mult de gura mea. Eram ruptă de oboseală și nebuna aia ar fi mai mărșăluit, dar am amenințat-o că o las singură, n-are decât să se ducă. Pe urmă, când s-a pornit iadul, cu ploaie șiroită din cer, tunete și clăbuci, nu știa cum să-mi dea dreptate. În fine, a fost una dintre rarele dăți când nu m-am încăpățânat împotriva propriului instinct și am decis că e ok și dacă nu facem cei 32 de km propuși pentru azi. Așa că ne-am oprit la timp și venirea potopului ne-a găsit la adăpost :-).

Acum mă grăbesc s-o prind din urmă, mă așteaptă probabil undeva, la vreo cârciumă de pe drum. În câțiva kilometri începe coborârea nasoală și aș vrea să apuc să mânânc înainte și să-mi beau cafeaua, ca să nu mă dau de-a berbeleacul pe stânci, să-mi rup naibii gâtul.

După ce s-au reunit, drumul a continuat cu opt kilometri și jumătate de coborâre arțăgoasă, pe poteci cu spinări stâncoase. Au mers pe marginea râpelor, uitându-se în vale la panglica neagră de șosea. De vreo două ori blonda a părut că o să-și rupă gâtul, picioarele sau încălțările, dar până la urmă a scăpat cu toate întregi. Mioki râdea de ea în urmă, ceea ce o enerva și mai tare. Părea o cornută gnu opintită pe stânci și se tot plângea de dureri de tălpi. Și pe japoneză o durea cumplit o bășică PE talpă, călca direct pe durere, la fiecare pas, dar nu a mai zis nimic, se văicărea ailaltă pentru amândouă.

În fine, odată cu Ponferrada zările s-au mai luminat, căci au întâlnit un grup vesel, multicultural: un american din Texas, o daneză, o lituaniană și… o româncă. Silvia vorbea despre țara ei cel puțin la fel de entuziastă ca românca, erau amândouă de ziceai că le plătește cineva să facă lobby. Mioki nu s-a mai abținut și le-a întrebat de unde le vine complexul ăsta de marginalizate. Atunci a aflat mai multe. România era un fel de oaie neagră în Europa, mulți dintre români (o parte dintre ei țigani) plecaseră prin vest imediat ce se deschiseseră granițele și o parte din ăștia (suficienți cât să arunce măgăreața și asupra celorlalți, care-și vedeau de treabă) se apucaseră acolo de furtișaguri sau furturi la nivel mare, tăiau, omorau, tâlhăreau, ba chiar mâncaseră lebedele negre dintr-un parc din Austria. Lui Mioki i s-a încrețit carnea.

– Cum să mănânce lebedele?

– Uite-așa, i-au spus româncele. Dacă le-a fost foame!

Apoi au schițat un zâmbet chinuit, se vedea bine că sunt jenate și o dau pe glumă. Japoneza n-avea de unde să știe că asta e o altă mare „calitate” a acestui popor, scapă cu miștoul, ba chiar are și un proverb dedicat, „a face haz de necaz”. Însă, din cât aflase, le-a înțeles. Nu-i ușor să mergi cu stigmatul ăsta în frunte și toți să te asimileze unei nații pe care au pus eticheta. A aflat, tot acum, că în Spania trăia o comunitate uriașă de români, și asta destul de eterogenă, în sensul că era formată din oameni cinstiți, veniți la muncă necalificată și grea (de obicei în agricultură sau menaj), dar și din cealaltă categorie, hoți și criminali. Iar fetele astea două se luptau încontinuu cu prejudecățile, ba chiar nu le era destul, făceau lobby disperat pentru țara lor, despre care Mioki înțelesese, din descrieri, că este nespus de frumoasă.

– Avem și munte, și mare, și Delta Dunării este înscrisă în patrimoniul UNESCO, știi? îi tot dădea Silvia înainte, cu sârg, iar blonda îi ținea isonul.

– Parcă numai Delta… Și Sighișoara, un oraș medieval absolut superb, și Cimitirul vesel de la Săpânța, ăsta chiar și-ar plăcea, Ikebana, ideea e că pe fiecare cruce este scris un epitaf amuzant despre răposatul.

Mioki a măsurat-o lung, cu aerul că privește o nebună. Românii ăștia chiar erau trăzniți, cum să faci glume de crucea mortului? Oricum obiceiul de a băga oamenii în pământ îi părea barbar de-a dreptul, nici vorbă să le mai scrii și bancuri pe cruce…

Și atunci l-a simțit. Probabil gândul la religia ei aproape neglijată aici, pe Camino, a făcut-o să-i audă vocea, care părea înnăbușită în vată, îndepărtată. Dar era acolo. Maestrul revenise.

– Unde ești, Mioki? Cât mai ai din drum?

S-a concentrat, ca să-și dea seama unde se aflau.

– Cred că ne apropiem de ultimele două sute de kilometri.

– NE apropiem?

– Ah, adică noi, eu și prietenii de pe drum.

Maestrul a tăcut. Mioki știa că nu venise aici ca să-și facă prieteni, dar aproape că nu se mai simțea responsabilă pentru misiune.

– Și misiunea? a venit prelungirea gândului ei, cu vocea maestrului.

– Încă nu știu care este. Speram să-mi spui.

– Nu e ceva ce-ți pot spune, Mioki. Am discutat asta de zeci de ori. Trebuie să-ți dai seama singură.

Și asta a fost tot. A dispărut așa cum venise, lăsând-o nelămurită, dar mai ales înciudată. Lui Mioki îi venea să strige: nu mai avea nicio legătură cu cea care fusese. Pe de o parte se enerva că nu înțelege, în loc să se concentreze să înțeleagă, așa cum făcea în Japonia. Pe de altă parte,  așa cum nu se întâmplase niciodată în Japonia, nu mai simțea nevoia să înțeleagă, avea un zen deplin fără această așa-zisă „înțelegere” sau ce-o fi fiind ea. Avea o stare pe care o căutase fără s-o găsească și o găsise fără s-o caute. Fără să spere. Se întâmplase, pur și simplu. Numai maestrul o pisa la cap. „Poate trebuie să-i inventez o misiune, ca să fie mulțumit”, își spuse ea, aproape încântată de idee. Apoi se concentră asupra drumului, fiindcă ceilalți se îndepărtaseră binișor.

Când ne-a prins din urmă Mioki, la vreo două ore după Ponferrada, culeseserăm pe drum o coreeană și încă o daneză, bucuroasă că o reîntâlnise pe coreeană, de care se pierduse la un moment dat fără să apuce să-i ia numărul de telefon.

La intrarea în oraș am găsit o localnică săritoare, care și-a părăsit cafeaua și copilul din căruț și ne-a făcut poze. Ăsta a fost un moment absolut emoționant atunci, dar când îl povestești altcuiva e imposibil să redai emoția aia, felul în care șase-șapte străini de pe trei continente și-au dorit să facă o fotografie împreună și o localnică s-a ridicat de la masă fără să-i ceară cineva, a lăsat copilul în grija celor de la cafenea, le-a făcut semn să se strângă toți unul lângă altul și le-a făcut poze până când a fost mulțumită de cum se vedeau în cadru fețele lor arse de soare și vânt, de cum li se vedeau zâmbetele ostenite, dar pline de bucurie, de cum le lucea în ochi prietenia pelerinului care simte în oasele, în mușchii și în tendoanele lui durerea fizică a celuilalt. Și apoi s-a îmbrățișat cu noi, ne-a spus „Buen Camino” și ne-a urat să fim sănătoși, să ne ducem drumul până la capăt. Cred că atunci aveam cu toții lacrimi în ochi, eram prea mulți, prea diverși și prea străini ca să nu simțim între noi legătura perfectă și necondiționată a acestui drum, Camino.

Mioki rămăsese deja în urmă, așa că am ratat ocazia de a face prima poză cu ea, poate și singura posibilă vreodată. După ce am mâncat cu toții într-o piațetă frumoasă din partea istorică a orașului ne-am despărțit care încotro: unii au luat autobuzul, strânși de timp, alții au rămas în vreo pensiune să-și repare picioarele rănite și alții (ca mine) au plecat mai departe, în ciuda ploii care se pornise.

N-am făcut decât 26.5 km, până în Camponaraja, dar e uimitor câte poți face pe această distanță: cobori o jumătate de munte, străbați un orășel micuț (Molinaseca este superb, o așezare medievală în miniatură, aici m-a prins din urmă și Mioki), treci printr-un oraș mare și încă două-trei sătucuri. Este uimitor și felul în care vezi, la depărtare, orașele mari, apoi mergi așa, vreme de o oră-două, și te trezești că le-ai lăsat în urmă, deși îți păreau și îți par uriașe…

AMR 228.5 km.