Noaptea petrecută în El Ganso a fost destul de agitată. În dormitorul supraaglomerat se auzea fiecare foșnet, fiecare oftat. Paturile se îngrămădeau unul în celălalt, s-a cam simțit și frigul, din cauza geamurilor izolate destul de sumar, scara ce ducea la etaj a scârțâit neîncetat sub pașii pelerinilor care urcau și coborau. Deși de obicei dormea bine, în transă autoindusă, ca să se odihnească, Mioki a avut de data asta un somn agitat, plin de vise și de zgomote. S-a trezit printre primii și a coborât cu greu din patul suspendat. Începuseră s-o chinuie tendoanele, bășica de la picior se umflase și era dureroasă, umerii zvâcneau la fiecare gest, răpuși de căratul rucsacului. Cu toate astea, își simțea trupul tare ca un arc, obrajii se coloraseră și de sub bretonul negru îi luceau ochii, mai vioi ca niciodată.

A mâncat în bucătărie, unde  a găsit un grup de tineri care se pregăteau de drum: doi americani (dintre care un new-yorkez – ăștia-s o specie aparte, de atâta lucru își dădea și ea seama…), doi nemți, un norvegian și un francez. Vorbeau despre de toate: de ce nu vor să ia autobuzul, diferențe culturale, mâncare, ce facultăți fac (dacă fac), în ce orașe trăiesc. La un moment dat, francezul o întreabă pe americancă: „Și de ce ești pe Camino?” Ea îi dă mai întâi un răspuns standard: „Pentru că sunt creștină?” Apoi se repoziționează: „Nu știu, mă întreb și eu asta aproape în fiecare zi.” În cele din urmă, new-yorkezul își dă în petic (era doar o chestiune de timp) și începe o dezbatere despre religie, în care vorbește numai el. Are teorii întregi și din când în când aruncă un „right?” Right.

Mioki își vede de ale ei. Nu spune nimic, doar înghite bucăți mici de pâine prăjită cu gem. La acest albergue erau reguli simple: tot ce e în frigider este pentru toată lumea; dacă vă prisosește ceva, puteți contribui. Erau cutii de margarină, gemuri de mai multe feluri, mezeluri spaniole, fructe uscate, crăticioare în care n-a avut curajul să se uite. Niște cutii de lapte și câteva ouă. Grupul făcea omletă și tăia legume, vreo două roșii și niște ardei, dar japoneza n-avea de ce să-și iasă din rutină. Deși o îmbiaseră cu cafea proaspătă, își făcuse ceaiul ei ușor iute, pe care îl savura stând la un colț de masă, ca să incomodeze cât mai puțin. Îi auzea ca prin vis, prinsă în propriile gânduri, și la un moment dat, când a început americanul să-și dea aere, a închis total canalul de comunicare.

Cu atât mai uimită a fost când ceva i-a agățat auzul. Francezul (destul de zguduit la cap) povestea motivul lui de a fi pe Camino. I se sinucisese recent un prieten și el pornise în acest pelerinaj ca să afle de ce. De ce se sinucisese ăla. Mioki ar fi vrut să-l întrebe doar atât: „Ai motive să crezi că ar fi trebuit să știi?” Dar a tăcut. Întrebarea era prea personală și în mod sigur francezul avea motivele alea. Din cauza lor nu putea să doarmă noaptea și spera ca pelerinajul să-i aducă înapoi somnul lui obișnuit, odihnitor. Toți erau aici dintr-un fel de egoism, în cele mai variate forme ale lui.

Odată acestea gândite, Mioki s-a ridicat de la masă, destul de categorică. A strâns unde mâncase, a spălat vasele, a pus gemul și laptele în frigider, i-a pus francezului o mână pe umăr, în treacăt, și s-a dus glonț spre patul unde dormea blonda.

– Trezește-te, e târziu. Trebuie să plecăm.

Doar că cealaltă avea alt ritm. Dormea mai mult dimineața, se moșmondea o grămadă până să plece, își oblojea multele răni de pe picioare și pe la ora 8:00, așa, când era soarele sus, se milostivea și ea s-o pornească. Așa că a mormăit ceva în somn și s-a întors pe partea cealaltă. Mioki ar fi putut să-și spună că ea a vrut, dar nu s-a putut, însă nu mai putea face asta, să fugă mereu. Deja trecuseră într-o altă etapă. Prin urmare, a rupt o bucată de hârtie din carnețelul ei și a mâzgălit ceva cu pixul. Apoi i l-a prins blondei de rucsac, a mai privit-o o dată intens, dar inexpresiv, și și-a văzut de drum. Era 6:30.

Când m-a scuturat Mioki din somn, mi-a venit să-i dau una. Aia era partea cea mai bună de odihnă, nu înțeleg ce tot avea cu mine. Totuși, așa adormită cum eram, am încercat o mare satisfacție – era pentru prima dată când nu mai fugea, nu se mai folosea de orice prilej să o taie și să mă lase în urmă. Ba chiar, mai mult de-atât, m-ar fi luat cu ea. N-a fost destul ca să mă trezesc, nu-i o noutate că somnul meu e mai presus de multe lucruri, adică trebuie să ai ceva cu adevărat important ca să mi-l stric. M-am gândit, prin aburii viselor, că de data asta nu merită, Mioki tot pe drumul ăla o să fie, tot acolo o s-o găsesc, unde altundeva?

Abia peste o oră și ceva am sărit ca arsă. Încercam să-i recuperez imaginea, speriată că n-o s-o mai găsesc unde am lăsat-o. Dacă nebuna mă trezise fiindcă voia să-mi spună ceva important? Dacă se hotărâse să renunțe? Din ce alt motiv s-ar fi deranjat ea să-mi vorbească, la cât mă detesta? M-am ridicat amețită și am privit în jur. Plecaseră aproape toți, mai erau câțiva care tândăleau pe lângă rucsacuri, în orice caz eu mă trezisem ultima. Foarte bine, nu făceam coada la baie. Am dat să-mi iau prosopul și am văzut un bilet atârnat de rucsac: „Te aștept la Cruz de Ferro”. Semnat: „M.”.

Am zâmbit. Exact așa mă semnez și eu. Nimic nu putea să facă fata asta fără mine.

M-am liniștit și m-am pregătit în tihnă. În bucătărie rămăseseră trei rătăciți – le-am dat binețe și am ieșit în ulița pietruită, sub lumina crudă a soarelui spaniol, apucând drumul spre Cruz de Ferro. La ieșirea din sat m-am mai uitat o dată în urmă. Aici trebuie să revin cel puțin o dată înainte să mor. E un loc despre care nu poți spune că-i cel mai frumos din lume, dar energia lui, pacea, lumina, casele tăcute și strada ieșind dintre ziduri direct în câmp, totul era cam cum îmi imaginez raiul.  

Apoi am grăbit pasul, fiindcă aveam ceva drum în față și avansul lui Mioki era de cel puțin o oră, poate chiar mai mult, din cât o cunoșteam. Mergea mai repede ca mine, dar promisiunea că mă va aștepta mi-era suficientă. Cu toate astea, nu voiam să o fac să mă aștepte prea mult. M-am oprit, totuși, cât să mă minunez de credința oamenilor, prezentă aici parcă mai mult ca oricând prin simboluri simple, cutremurătoare.

Cruz de Ferro era un loc despre care nu știam nimic, însă aveam să aflu curând: o movilă înaltă pe care se înălța o cruce de fier împodobită cu tot felul de amintiri ale pelerinilor trecuți pe-aici. Legenda spune că, atunci când au construit catedrala din Santiago de Compostela, fiecare pelerin a fost rugat să ajute cu o piatră adusă din locul lui de baștină. Crucea asta este un simbol al acelui obicei și o tradiție izvorâtă din el. Acum există obiceiul să arunci piatra aia stând cu spatele la cruce, ca semn al călătoriei tale. Așa a crescut movila, în timp.

Când am ajuns, Mioki mă aștepta la bază. Am făcut poze și am mâncat ceva, ne-am umplut sticlele cu apă și am plecat mai departe.

Drumul făcut de japoneză până la Cruz de Ferro a fost bogat în oameni, locuri și întâmplări. În a doua parte, după pauza de la șapte kilometri, a mers tot în urcuș, pe poteci surpate pe care mișunau șopârle verzi și vrăbii cu pene brune, printre fluturi albi și galbeni, albine și muște sâcâitoare, înnebunite de pământul prăfos, secat de apă. La un moment dat a găsit în pădure, în mijlocul a nicăieri, așezat la marginea drumului, un jilț pentru călătorii cu simțul umorului. Acolo a șezut și-a râs.

Apoi l-a cunoscut pe francezul Thierry, vorbitor de cinci limbi (franceză, engleză, spaniolă, portugheză, rusă), care era la al cincilea sau al șaselea Camino, că le pierduse numărul. S-au pozat reciproc sus, la Cruz de Ferro, apoi Thierry și-a văzut de drum, iar japoneza a rămas să-și aștepte prietena.

Mai departe au plecat împreună pe o potecă ce a mers o vreme blând, mărginită de pădure, dar prin niște pustietăți lipsite de viață. La un moment dat, când se cam simțeau la capătul puterilor și s-ar fi oprit la un suc de portocale rece și un sandvici, au zărit, în fine, în depărtare, niște acoperișuri. S-au îndreptat spre ele ca spre tărâmul făgăduinței, dar când au ajuns aproape au înțeles că satul era părăsit, pustiu. Cișmelele secaseră lăsând în urmă două bălți verzui, pline de mătasea-broaștei. Și-au măsurat apa din sticle, nu era prea multă, iar până în următorul sat mai aveau mai mult de șapte kilometri, în urcuș. Au făcut un plan să drămuiască litrul pe apă rămas și au plecat mai departe, stând mai mult pe la umbră, ferite de bătaia soarelui.

Înainte de cel mai înalt punct l-au întâlnit pe tânărul care merge pe Camino cu un ursălău de pluș în cârcă. Ursălăul era cel puțin cât el. I-au cerut voie să-l pozeze și l-au întrebat de ce face asta: „Ca să fac oamenii să râdă”. S-a oprit să se odihnească puțin pe bancă, alături de ele, și așa au aflat că îi e foame și speră să găsească o cafenea în satul următor. Ele dintr-acolo veneau și știau că-i o ruină, așa că au împărțit cu el mâncarea pe care o aveau în rucsac. La schimb, băiatul le-a spus (spre groaza lor) să-și drămuiască bine apa, că nu mai găsesc nicio fântână preț de cei șapte kilometri pe care și-i socotiseră deja.

Când să-și vadă de drum, au văzut-o venind din urmă pe unguroaica pe care o știau de ieri, cea cu glezna răsucită și umflată. Azi era și mai rău, șchiopăta vizibil și spunea că o doare. Au rămas să meargă cu ea, în ritmul ei; deși le-a încetinit cam o oră, n-au vrut s-o lase singură, mai ales că după ce au atins 1508 metri (altitudinea maximă pe Camino Frances) au urmat cinci kilometri de coborâre abruptă, prin grohotiș și bolovani, ceva aproape înspăimântător. Pe Camino nu lași pe nimeni în urmă și nu te lasă nimeni în urmă. Mioki și blonda au aflat că Gina mergea în halul ăla de opt zile, așa că nu s-au mai plâns de ale lor.

Seara a fost printre cele mai frumoase. După ce am reușit să ajungem împreună cu Gina la destinația noastră, El Acebo, ne-am convins că priveliștea este poate una dintre cele mai uimitoare de pe traseu. De la înălțime se vede până departe, iar locul arată atât de frumos și de îngrijit, încât aș fi rămas aici mai multe zile, dacă s-ar fi putut. La cină ne-am adunat o grămadă, eu și Mioki, Gina, daneza brunetă Anja, francezul Thierry, doi spanioli și două nemțoaice. Mesele astea multiculturale sunt printre cele mai frumoase lucruri de pe Camino. Fiecare are un stil, un bagaj emoțional și cultural, obiceiuri. Am învățat să spunem „noroc” în șase limbi și am terminat niște sticle cu vin – cine să le mai țină șirul. Francezul Thierry era deosebit de dezamăgit că nu beau deloc, așa că am terminat, totuși, un pahar. Ei mai multe, dar le stătea bine. O cină veselă, așa cum au mai urmat și alte câteva de-aici încolo.

Am oblojit-o pe Gina, care se speriase de glezna ei umflată tare și cumplit de dureroasă și, împreună cu Anja, am încercat s-o convingem să mai stea o zi-două aici. A rămas să se decidă dimineață, în funcție de cum îi este. Noaptea am dormit prost. Una dintre femeile cazate în dormitor a închis geamurile – am fost uimită să văd că și la alte nații există treaba cu „mă trage curentul” :-). Ca urmare, s-a făcut o zăpușeală cumplită, pe care am simțit-o infernal în patul de sus. Am regretat paharul de vin, poate fără el mi-ar fi fost mai ușor, dar în cele din urmă am adormit imaginându-mi troienele iernilor bucureștene, când înoți în munții de zăpadă de pe trotuare.

Mioki a încercat să-și controleze respirația. Zăpușeala era cumplită. Toate femeile dormeau în chiloți, însă ei i-ar fi fost imposibil să facă așa ceva, i se părea o indecență cumplită. A așteptat până când a adormit cerberul din dreptul geamului și, cu mișcările ei de pisică, s-a dus și a crăpat fereastra. Apoi, într-o jumătate de minut, s-a scufundat într-un somn fără vise din care s-a trezit o singură dată, când o spaniolă nervoasă deschidea cu zgomot geamul închis între timp :-).

 AMR: 255 de km.