Relieful Spaniei se schimbă sub ochii mei. Am trecut de povârnișurile golașe, de păduri în care te strecori pe potecuțe de un om, de văile cu bolovani pe care cobori de pe vârfuri de munți bătute de vânturi, iar acum am ajuns pe niște pante blânde, în vremea treieratului, cu zăvoaie și păduri rare de plopi. După umbra pădurilor, unde te rămeau muchiile de piatră ale potecilor stâncoase și te istovea urcușul, aici simți cum iei foc sub flacăra soarelui spaniol. La stânga și la dreapta, livezi de măslini, piersici și culmi cu vițe de vie. Urmezi drumul alb, prăfos, și după fiecare deal speri să vezi pământul făgăduinței, următorul sătuc, următorul orășel, ținta zilei tale. Din când în când, câte o fântână îți ostoiește setea – călătorii se opresc acolo ca vrăjiți, nu mai văd decât apa rece și proaspătă.

Mai schimbi câte o vorbă cu unul și altul, ca să uiți de picioarele dureroase și de căldura care te bate în creștet. Când nu e nimeni pe drum, preț de kilometri întregi, cât vezi până în zare, nu-ți rămân decât gândurile tale și durerea din tălpi. Le înduri pe amândouă, pentru că gândurile sunt ele însele complicate, ca și durerea.

Apoi te uiți în zare – cât o mai fi?

WP_20160807_003 WP_20160807_004

Ieri am plecat de la Puente la Reina într-un drum de 32 de kilometri, greu de tot. Pe drum  am cumpărat de la niște copilași limonadă rece, am urcat iar pante insuportabile și am coborât grohotișuri în care e bine să-ți păzești picioarele. M-am odihnit prin parcuri, la umbra copacilor, pe marginea drumului. Am învățat să deosebesc pelerinii de cei care se joacă doar cu drumul. Cei „adevărați” au rucsac greu, care-i trage de umeri, merg tăcuți, cu gândurile lor, înfruntând căldura și oboseala acumulată de zile în picioare și în trup. Ceilalți, de conjunctură, au în spate câte-un sac ușor, gesticulează larg cu bețele de sprijin și, mai ales, vorbesc mult. Tot timpul. Grupuri mari de spanioli, câte 10-15, vorbind în gura mare, câte cinci-șase odată, încât te întrebi cine Dumnezeu mai ascultă… M-am dat la o parte și i-am lăsat să treacă, dar le-am auzit până târziu gălăgia. Cred că sunt cel mai zgomotos neam din Europa :-).

Apoi am ajuns în Estella – un oraș pe care, nu știu de ce, am vrut să-l depășesc repede, un oraș funest, în ciuda faptului că se pregătea de fiesta – cinci spectacole de corrida, unde locul la soare costa 35 de euro și locul la umbra, 75. N-am vrut să rămân, dar nici n-aș fi putut; nu mai erau locuri unde să dormi, iar pelerinii au fost cazați, în cele din urmă, în sala de sport a orașului.

Pe drum am văzut printr-un gard o piscină. Apa era curată, limpede și albastră, încrețită de un vânt ușor. Pe gazonul din jur erau întinse șezlonguri. De undeva venea miros de pâine caldă și grătar. A fost greu. Apoi am întors capul și am văzut în fața mea câțiva călători care mergeau cu spatele frânt de greutate, clătinându-se din cauza căldurii și a oboselii de peste zi. Am plecat după ei, în drumul meu.

 

WP_20160807_005

WP_20160807_006

WP_20160807_011

M-am trezit pe niște dealuri, mergând pe marginea miriștilor cosite, singură-singură. Doar eu, pământul, cerul și lătratul câinilor. Poteca pietruită m-a scos din orașul ciudat și m-a dus prin păduri și peste câmp. M-a prins din urmă o călătoare, ca și mine, și am înpărțit gânduri până la următoarea destinație, Villareal de Mayor, unde am vrut să rămân peste noapte, dar nimeni n-avea niciun pat disponibil. Așa că am plătit doi euro pentru duș și toaletă, mi-am încărcat telefonul într-o cârciumă micuță, unde am luat cina, și am împărțit cu un cuplu american locul de joacă al copiilor din sătuc, unde am așternut saltele și saci de dormit. Am dormit sub tobogane :-). Noaptea a fost răcoroasă, vântoasă. Clopotul bisericii a bătut fiecare oră și fiecare jumătate de oră și la fiecare oră, cu lovituri grele, de bronz. Nu știu dacă am dormit cu adevărat sau doar am plutit între două realități.

WP_20160806_028

Dimineața am pornit la drum, doar 12 kilometri, până în Los Arcos, unde lumea își readună forțele. Ne întâlnim unii cu alții, ne povestim despre drum și ne pregătim pentru mâine.

Și știți ce-i minunat? Că toată lumea zâmbește.

  1. Acum, când scriu, aud o conversație în spaniolă. O înțeleg, deși nu știu spaniolă J. Un oaspete întreabă de parola pentru wifi. I se spune, dar el se grăbește și gazda, o tânără, îl ceartă, ca între neamuri latine. „De ce te grăbești?” „Pentru că sunt italian, bărbații italieni sunt pasionali, știi?” Ea nu se intimidează deloc. „Și femeile columbiene sunt strașnice”. N-aș putea garanta pentru „strașnice” ăsta, dar după pe care a spus-o, asta trebuie să fi fost J. Buen Camino!