Îmi plac foarte mult antreprenorii, acești oameni mari cu afacerile lor mici. Îi asemăn cu un răsărit care îți dă speranța că ziua va fi bună. Manufacturieri, bloggeri, stomatologi, proprietari de cafenea sau coafor, scriitori care muncesc pentru notorietate, vânzători de orice și de te miri ce, patroni de firmulițe cu trei, patru, zece oameni, grădinițe, clinici micuțe, președinți de fundații, țăranii din piață, proprietarii de mici cabinete de avocatură, magazine mici, patiserii, croitorii sau spălătorii auto și mai spuneți și voi.

Toți oamenii ăștia sunt amatori de senzații tari, pentru că nimic nu se compară cu adrenalina din ziua plății taxelor (și a salariilor) sau din ziua controlului de la diverse instituții ale statului. Atunci ești singur, tu cu tine și (eventual) cu contabilul tău, nu ai în spate sigla și forța unei corporații, bugetele ei și resursele umane sau de tot felul care decurg din statutul de corporatist. La fel ești și când „vinzi”. Tot singur (ba nu, cu expertiza și experiența ta), tot fără un nume în fața căruia clienții să cadă impresionați.

Dar între toți acești oameni la care mă uit cu uluire există o femeie anume despre care vreau să vă spun. De ani de zile, în orice anotimp, pe orice vreme, femeia asta vinde pe un trotuar, dintr-o pungă, legume, verdețuri și fructe. Nu știu de unde le ia, că nu e îmbrăcată ca o femeie de la țară. Ba mai mult, dacă ai vedea-o pe stradă ai putea spune foarte bine că-și petrece ziua în vreun birou.

Dar biroul ei este trotuarul de unde înfruntă în fiecare zi competiția cu Mega Image, sfidând supermarketul. Nu există să n-o fi auzit lăudându-și marfa pe lângă oricine trece: „Căpșuni parfumate!”, „Roșii bune, de grădină!”, „Salată proaspătă!”.

Știu, ar trebui să plătească taxe. Normal. Dar la câte nefăcute se fac cu banii ăia, parcă aș trece cu vederea de data asta, în fața incredibilei perseverențe antreprenoriale a acestei femei, a spiritului înnăscut de vânzător și a lecției zilnice pe care mi-o dă în ale voinței.