Foto: Irina Ionescu Homorniceanu

Cred că până și cei care mă cunosc mai puțin s-au prins că nu vorbesc dacă n-am ce zice, cât de cât. Și că, dacă nu-mi place un lucru, mai bine nu deschid vorba decât să spun aiureli unor oameni care au încredere în mine.

De aia, de data asta, când vă zic să vă duceți la „Fata din curcubeu”, cu Marcela Motoc (la Teatrul de Artă), înseamnă că merită. Cu prisosință. Eu am fost aseară și am plecat un ghem răsucit și încâlcit de emoții pe care încă mă străduiesc să le descurc.

Dar să explic. Teatrul de Artă e un butic artistic, mic de tot – n-are nici foaier grandios, nici cortină de catifea sau mânere aurite la balustradă. E un loc fără pretenții, diferit de teatrele cu care eram eu obișnuită. N-a contat, m-am lecuit de ceva timp să mai judec actul artistic în funcție de exterioare și interioare.

Cu toate astea, nimic nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze: o avalanșă de Marcela Motoc, în izvoare, cascade, fluvii, pârâiașe, lacuri, gheizere, oceane, bălți sau ochiuri de apă pe asfalt, după ploaie. Ca apa care se strecoară în orice crăpătură, Marcela a găsit fiecare breșă disponibilă să ne intre în suflete și să umple spații goale, să dea pe-afară spațiile pline și să hrănească deșerturile nisipoase care ne-au rămas, poate, de-a lungul timpului. Marcela a fost singură pe scenă, dar nici nu era nevoie de mai mult.

Foto: Irina Ionescu Homorniceanu

Povestea este simplă: o prostituată disfuncțională din cauza traumelor copilăriei și a vieții mizere de adult își spune povestea. Piesa, fără îndoială, este scrisă excepțional (de Lia Bugnar, care semnează și regia), fără vulgarități și fără supralicitarea sexului, cum se întâmplă de obicei, pentru că „sexul vinde”. În toată simplitatea ei, felul în care crește este magistral și pune în valoare întreaga poveste. Dar asta nu e tot. Îți mai trebuie și actrița. Care să nu se sperie de one-woman show, care să cânte (în franceză, fără nici un fel de acompaniament) și care să aibă cutezanța nebunească de a trece prin toate emoțiile posibile în câteva secunde, aruncată dintr-un capăt în altul al spectrului emoțional cu o viteză amețitoare. Și încă nici asta nu-i tot. Pentru că Marcela nu face acest lucru ca pe un act solitar și egoist. Ne-a tras și pe noi după ea, sus-jos, stânga-dreapta, aici plângând, aici râzând, aici ținându-ne respirația, aici oftând din rărunchi.

Îmi pare că n-am toate cuvintele. Pe scurt, pe foarte scurt, este uimitor cum un om poate să ajungă la tine, la sinele ascuns în străfundurile tale, „doar” jucând un rol. Ca să vă imaginați mai bine, m-am simțit aseară ca miezul amărui din sâmburele de caisă, scos din fruct, scos din mantia tare, decojit chiar și de pielița lui subțire, maronie, rămas alb, lucios, cu aroma lemnoasă la vedere, gol și expus, dar deloc vulnerabil, ca și când toată pădurea viitoare conținută în el și-ar fi adunat forța și s-ar fi aruncat în afară.

Marcela Motoc, „Fata din curcubeu”, vă provoacă, timp de o oră, starea de ce-ați fost și ce veți fi ca univers emoțional, sentimentul de miez. Duceți-vă s-o vedeți, că mai mult nici n-aș ști să vă spun.

Foto: Irina Ionescu Homorniceanu