Anamaria Bancea a fost de acord să-i citesc „Restituirea”, manuscrisul încă nepublicat (dar urmează, probabil primăvara viitoare, la Editura Crux). Este o poveste cu cap, oarecum fără coadă, adică are un final semideschis, în care te oprești și îți vine s-o suni, s-o întrebi: „Deci, Anamaria, ia spune tu, ….?” (nu pot să vă spun mai departe, că nu dau „spoilere” :-)).

Dincolo de povestea în sine, cu un subiect destul de simplu și nepretențios (oameni adunați laolaltă de o împrejurare neprevăzută), am remarcat felul în care se construiește narațiunea: surprinzător, dinamic, în același timp nesofisticat, dar nici simplist. Adică o parcurgi pe nerăsuflate, că vrei să vezi ce se întâmplă. Oare Eugeniei i se schimbă norocul? Lui Dorin i se înfundă? Mihnea ăla se liniștește și el? Am admirat din plin referințele culturale, integrate cu multă armonie alături de personaje dubioase, cu replici de cartier – un pic stridente, dar până la urmă perfect îngurgitabile.

Ce mi-a mai plăcut mult-mult este riscanta introducere a unor personaje din alte timpuri, care ar putea foarte ușor părea artificiale, false, puse ca nuca-n perete. Cumva, în cartea Anamariei, acestea sunt cele mai stabile și autentice, cele mai reale. Oamenii moderni și mondeni sunt totodată monocromi și liniari, cu o singură excepție, Eugenia, care trăiește și ea între două lumi.

Mesajul este frumos, un pic moralizator; dar, la urma urmelor, ne dorim cu toții restabilirea unor echilibre, vrem ca lucrurile să fie plătite cinstit, fiecare să primească ceea ce merită. Fără happy-enduri forțate, cartea face cumva dreptate în niște destine. Dar asta numai dacă așa vrei să vezi lucrurile.

Tot din categoria „citiți, că merită” este și primul capitol: evocarea caniculei bucureștene este atât de bine realizată, încât, citind, ai impresia că ți se lipesc hainele de tine, îți curg apele pe spate și îți vine să-ți torni în cap o sticlă cu apă rece. Aproape că m-aș gândi că la iarnă scena aia din autobuz o să țină loc de șemineu :-). Tot în acest prim capitol (cred că cel mai bun din tot manuscrisul) se încrucișează destine separate, pe care le-ai fi crezut paralele, imposibil de intersectat, din lumi care coexistă, dar nu se amestecă niciodată. Ușor suprarealistă pentru evoluția ulterioară a poveștii, această secțiune este cea care tonifică narațiunea, în ansamblul ei.

Și o mostră:

Lumina soarelui de amiază estompa culorile și ștergea nuanţele. Dilua totul într-un alb care părea să topească nu numai asfaltul, ci şi voinţa oricărui nefericit aflat în mijlocul pustietăţii de beton la acea oră, când acele ceasurilor stăteau vertical.

Călătorii din staţie îşi lungeau gâturile în direcţia din care trebuiau să apară vehiculele care să îi scoată de sub lumina ce le rănea ochii. Un autobuz se zărea în depărtare. Aerul vibra de căldură; era imposibil să citeşti numărul afişat deasupra parbrizului.

În concluzie, „Restituirea” este o excelentă carte de vacanță, pe care n-o lași din mână și care, odată terminată, îți mai rămâne în minte o vreme, așa, ca chestie despre destin și nebănuitele lui întortocheli.