Aveam o istorie de cititor cu aceste „Povestiri de la marginea realității”. Citisem primul volum (pe atunci părea și singurul) și, în sinea mea, m-am gândit că din ele a fost stoarsă toată seva, stoarsă și turnată în niște povestiri ce pot părea absurde, dar absurde de-a dreptul. De aceea, când am auzit de recidiva literară a lui Dan Rădoiu, am fost în primul rând curioasă. Ok, de data asta ce-o să mai inventeze? Ce univers alternativ, ce asocieri stranii și complet neașteptate? Așa că abia am așteptat manuscrisul – l-am citit în două zile, că nu poți să-l lași să aștepte mai mult 🙂

Am ajuns la concluzia că realitatea din povestirile lui Dan Rădoiu este înfricoșătoare oricum ai privi-o. Și dacă citești textul la suprafața lui și vezi numai lumea fizică, ciudată și înspăimântătoare, imaginată și descrisă așa încât o poți distinge clar, și dacă intri în straturile profunde, dincolo de cuvinte și zugrăveli literare, și vezi monștrii de după fațade, monștrii din adâncul ființelor, această realitate își arată într-adevăr marginile rupte, zdrențuite, dincolo de care poți cădea în neant, dacă nu ești atent o clipă. Acest sentiment acut al pierderii contactului cu firescul, în timp ce-ți dai seama că nu e chiar nefirească nici lumea înfiorătoare din Povestirile lui Dan, este probabil cea mai puternică senzație pe care o ai citind. Iar demonii, demonii începi să-i cauți în tine. Să te întrebi dacă nu cumva zac pe acolo pe undeva, pentru că realitatea aceasta absurdă este, practic, o oglindire desfigurată a temerilor, alienărilor, pericolelor ce ne pândesc în spatele conștiinței și al conștienței.

Formal, povestirile se construiesc sub forma unui univers dadaist sau absurd, ca în romanele lui Boris Vian, inclusiv în ceea ce privește finalurile suspendate, câteodată enervante, care îți rămân însă înfipte în creier sau atârnate deasupra unui hău, de te întrebi dacă ai vrea să le continui în mintea ta sau mai bine îl suni pe autor, să-ți spună ce a vrut el să zică, deși perspectiva asta e la fel de înspăimântătoare. Personajele, frumoase sau hidoase, au destine care eșuează, fără excepție, în universuri paralele, uimite ele însele de ușurința trecerii acestei granițe, unde se termină realitatea. E ca și cum Dan le-ar fi urmărit, le-ar fi studiat și, odată ajunse pe marginea lumii noastre, le-a dat un brânci dincolo, să se descurce așa cum or putea. Ele sunt, însă, numai fațete ale unor temeri, ale unor traume, ale unor demoni care zac potențial în oameni și se trezesc stârniți de cine știe ce suprapunere de momente și locuri nepotrivite.

Mai mult nu vă spun. Doar că, printre preferatele mele din carte au fost Ziua în care nu a mai putut, Misiunea prințului Olono Diallo, Case cu dinți.

O vorbă și despre motto-uri – chiar și acestea, în sine, au fost o bucurie a lecturii. Pornind de la Tolstoi, trecând prin Bill Maher și The Horror Pill și ajungând la Dostoievski, fiecare motto este ales cu grijă, evident relevant pentru povestirea lui.

De fapt, pare că Dan Rădoiu privește tot timpul lumea prin alți ochi. Nu unii omenești, ci, alternativ, diavolești, extratereștri, minerali, stelari, fantastici. De oricare fel, numai omenești nu. Or, tocmai această detașare aproape imposibil de atins face ca povestirile lui să stea pe o margine. A realității.