Astăzi aș vrea să vorbesc despre oameni. Ei au rămas la sfârșit pentru că sunt cel mai greu de pus în cuvinte, aproape imposibil. Oamenii rămân elementul cel mai complex de pe Camino, totodată și cel mai valoros. De asemenea, fără să știu de la început, experiența acestei călătorii mi-a adus ceva esențial pentru ipostaza mea de personal coach: înțelegerea și acceptarea OMULUI așa cum este el. De când mă pregătesc pentru această meserie, cel mai dificil mi s-a părut să mă curăț de prejudecăți și experiențe anterioare și să întâlnesc persoana așa cum este ea, acolo unde se află, fără să aduc cu mine etichetări, certitudini ori sfaturi. Fiecare nou client și fiecare nouă sesiune însemna o autodisciplinare dură, de abandonare a percepțiilor condiționate de ceea ce știam sau credeam că știu.

wp_20160805_005

Camino mi-a adus în cale atât de mulți necunoscuți, încât a devenit natural să privesc omul ca pe o coală albă pe care, mai devreme sau mai târziu, el va scrie ceva. Cât de devreme? Cât de târziu? Asta nu-i treaba mea. Treaba mea de coach este să fiu acolo și să aștept, să citesc cuvintele pe măsură ce se înșiră, și să fiu curioasă și interesată. Pentru că fiecare are o poveste unică, despre care habar n-avem, oricât de multe credem că am fi văzut.

Am cunoscut profesori de istoria artei, oameni de afaceri în poziții de top, artiști, militari, sportivi, înalți oficiali din lumea sportului, dulgheri femei care urmau să-și primească diploma de psihologi, educatori, medici, arhitecți, designeri de interior, profesori de limbi străine, studenți, pensionari, scriitori, jurnaliști, contabili, băgători de seamă, șomeri, pelerini de meserie și câte și mai câte. Italieni, nemți, americani, spanioli, francezi, sloveni, croați, bulgari, danezi, olandezi, portughezi, români (de fapt românce, numai femei…), ucraineni, unguri, brazilieni, argentinieni, coreeni, japonezi, canadieni, o chinezoiacă, o indoneziană și o indiancă.

Am cunoscut și mulți ale căror profesii nici nu le-am aflat, pentru că nu despre asta e vorba pe drum. Afli cu ce se ocupă cineva doar întâmplător, din vorbă-n vorbă, Puțini întreabă direct. Pentru că pe Camino e complet lipsit de importanță ce ești, de fapt, și câtă importanță îți dai sau ți se dă în viața de zi cu zi. Pe Camino împarți cu ceilalți dormitorul, baia, bucătăria, frânghia de întins rufe, drumul, mâncarea, medicamentele, apa, suferința, temerile, bucuriile, zâmbetele, lacrimile. Este ok să te oprești în mijlocul potecii și să-l abordezi direct pe cel care vine din urmă, ca și când l-ai cunoaște de mult. E unul de-ai tăi, joacă în aceeași piesă, sunteți acolo ca să mergeți drumul și să vă susțineți unul pe celălalt.

wp_20160801_005

Respecți nevoia de liniște și singurătate a oamenilor, însă câteodată trebuie s-o respecți și pe aceea de tovărășie. Vezi modele comportamentale, ticuri, trăsături familiare, tipologii umane de tot felul. Cu unii ai „chimie”, cu alții deloc. Dar, așa cum mi-a spus chiar în a doua zi a călătoriei, Rosa, o spaniolă din Alicante, este important să lași oamenii să vină spre tine. Și abia apoi să alegi. Pentru mine asta a fost o lecție foarte importantă. Solitudinea mea obișnuită, ca un glob ermetic, a primit o spărtură prin care să intre lumina celorlalți. Așa am văzut oamenii pe Camino, ca pe lumini. Mai puternice sau mai șterse, mai colorate sau mai terne, dar lumini.

Cred că am cunoscut peste o sută de oameni. Aș putea să-mi amintesc chipul fiecăruia și numele lui (deformație profesională de trainer, cred :-)), dar dincolo de asta aș putea să-mi amintesc și ce au spus sau au făcut.

Îmi amintesc de puștii italieni care m-au întrebat dacă vreau să mănânc cu ei – ar fi împărțit sandviciurile cu mine, pe marginea drumului. Îmi amintesc de bunicii spanioli care m-au oblojit și m-au adoptat pentru două zile. Îmi amintesc de cele trei franțuzoaice (țin încă legătura cu ele) care au fost îngrijorate când am rămas să dorm afară și de a doua zi m-au recuperat și m-au ținut cu ele un timp. Și de brazilianul care mi-a urcat rucsacul două etaje la pensiune, pentru că eram epuizată. Și de americanca uimită de cât mănânc. Și de croata cu care am găsit atât de multe lucruri în comun. De daneza alături de care am mers două zile și am experimentat o stare aparte de toleranță. De spaniolul care era la al 61-lea Camino. De britanicul aflat în căutarea perechii lui. De gazdele de pe drum, unele resemnate, altele vesele, unele mofluze, altele pline de pasiune pentru ce fac. De ungurul care făcea Camino în sens invers. De unguroaica cu glezna sucită. De ungurul care vorbea engleză cu accent franțuzesc. De chinezoiaca profesoară de engleză. De bulgăroaica ce voia să se salveze de depresie (și cred că va reuși, este o persoană minunată). De italiencele singure, de americanii singuri. De cei doi nemți în luna de miere pe Camino, HoneyCamino, cum îi ziceau ei. De mulți, De toți.

wp_20160808_021

Oamenii sunt cea mai mare frumusețe a acestui drum. Minunea de pe Camino. Nu „iluminarea” finală e importantă, ci frânturile ei de fiecare zi pe care le descoperi în oameni. Fiecare are ceva de dat și pentru fiecare ai ceva de oferit. Și, cel mai important, Camino îți curăță mintea: de prejudecăți, de judecăți, de mofturi contemporane, de ierarhizări, de valori false sau modificate artificial, de pus boii înaintea carului, de evaluări subiective, de poziționări eronate, de orășenisme aduse cu forța în normalitatea uitată.

Cred că acum, la final de drum, câștigul cel mai important va fi felul în care o să mă uit la oameni, ignorându-mă pe mine în ecuația lor de experiențe, trăiri și speranțe.