selfie-rosu

Ieri am fost la Soldatul de ciocolată,  de George Bernard Shaw, în regia lui Andrei Șerban, montată la Odeon.

N-am a vă spune mai mult decât că este o comedie duioasă, ușoară, de sâmbătă seara, cu o problematică universală și încă valabilă, a alegerii între extazul patriotic nesusținut de mare lucru, specific țărilor rămase mai în urmă, și fermitatea onestă de principii, caracteristică societăților avansate.

Ce m-a bucurat a fost faptul că Andrei Șerban nu simte nevoia să demonstreze nimic, conștient probabil de propria valoare. Practică un soi de artă sigură pe sine, fără spasme artistice ininteligibile, și montează o piesă clasică într-o manieră (aproape) clasică, doar cu câteva tușe mai îngroșate, ici-colo. Modernitatea vine din decoruri (scenografie: Anka Lupeș), inserțiile muzicale (din Ernani, de Verdi) și din jocul voit exagerat al actorilor. Nu m-am putut abține să nu compar Soldatul de ciocolată cu piesa Kafka. 5 vise. În ambele actorii strigă, dar nu știu cum se face că la reprezentația de aseară n-a fost nimic strident, totul a intrat perfect în regia bine închegată; probabil dozajul ăsta atât de fin între artă și stridență este marca talentului autentic.

Ca de obicei, actorii au fost excepționali :-). Sunt aproape convinsă că, orice piesă aș vedea, actorii români nu mă vor dezamăgi niciodată.

salutul