Nu știu cum s-a făcut să vină scrisul ăsta taman în joia mare. O poveste despre religii și credințe, despre speranță și inocență, despre omenire, în fond. O fi de vină vreun zeu nebun, cam ca în cartea care scrie povestea.

Nu știu nici cum rezist să nu vă spun care-i treaba cu Ferma de dinozauri a lui Dan Rădoiu. O fi un soi de răzbunare pentru suspansul în care m-a ținut cât timp am citit-o (291 de pagini în trei zile – și asta doar pentru că nu poți sta doar de citit, oricât ai vrea). Primele treizeci – cincizeci de pagini trec de parcă n-ar fi fost, apoi intri într-un fel de lungă legendă, incredibil de bine documentată, așa cum este tot romanul. [Cred că Dan s-a pregătit ceva pentru cartea asta, deși, cunoscându-l, îmi dau seama că multe dintre lucrurile pe care le scrie acolo erau deja în creierul ăla al lui de IT-ist artist.] Povestea, în sine, e o răsturnare și o confirmare de credințe: adepții UFO vor primi ce căutau, ateii vor strâmba din nas, credincioșilor li se va încrâncena carnea pe ei, iar zgribuliții de agnostici o să se scalde în toate butoaiele cu îndoieli pe care le găsesc la îndemână. În orice caz, tuturor o să li se ridice părul în cap, dacă au deschiderea să accepte că, măcar 0.001%, ipoteza scriitorului ar putea fi reală. …nu mă interesează, nu spun nimic, n-aveți decât să citiți :-).

Pe de altă parte, lunga legendă despre care spuneam s-ar putea să-i pună la încercare pe cititorii obișnuiți să primească totul repede și deja mestecat. Adică durează, tropăi mărunt din picioare și ai vrea să zică mai repede, ca să te întorci de unde s-a oprit acțiunea. Dar nu, omul ne prezintă o singură zi (după-amiază și noapte), în care se petrec precipitat câteva întâmplări, cu îndelungi răgazuri pentru explicarea contextului în care se află personajele.

Stilul scriitoricesc al lui Dan nu este maturizat pe deplin – dar, la urma urmei, (și) pentru asta există editori și redactori de carte… -, însă gândirea lui creativă, da. M-am bucurat să văd că universul dadaist din Povestiri la marginea realității s-a mai domolit un pic, deși îmi plăcea și acela. Dar romanul cere altceva decât proza scurtă, iar ceva-ul s-a petrecut, cuvintele s-au liniștit, asocierile de idei și concepte stranii s-au temperat.

În concluzie, Ferma de dinozauri nu-i un roman pentru cei obișnuiți cu mișcări bruște și lumini colorate strident, chiar dacă asta pare. Și nu-i un SF tipic, chiar dacă ne-am putea gândi la așa ceva. Ferma de dinozauri e o întrebare despre noi. Și un răspuns asumat de autor, pentru care cititorul mai puțin plini de certitudini, așa ca, mine, rămâne să-și bată capul, în așteptarea următorului volum.

Exact, până la final afli, frustrat, că nu știi încă mare lucru :-).