Avertisment: postarea asta nu-i pentru părinții sensibili, care se enervează ușor.

Două întâmplări recente mă fac să-mi asum (din nou) un subiect de morișcă-n păr. Celebra nota 10 – e valoroasă sau nu?

Prima întâmplare a fost editorialul unui domn, nu contează numele. Ideea pe care o susține în articolul cu pricina, plin-plin de semne de exclamare și de o uluitoare subțirime a ideilor și a argumentației, este că există anumite lucruri pentru care nu ai luat niciodată nota 10 la școală. Până aici, fondul e corect, în ciuda infantilismului formei. Însă felul în care e pusă problema seamănă cu filosofia BUG Mafia: la cum să te descurci „pe stradă”, nota 10 nu te ajută cu mai nimic. Alte calități sunt cele care contează, (de exemplu empatia, inteligența socială și „descurcăreala”) și astea nu sunt evaluate în carnetul de note. Evident, nefiind materii de studiu, nu ai nici cum să iei vreodată un 10 la ele 🙂 :-). Și nici altă notă. Logică de fier.

A doua întâmplare a fost diploma de excelență a unui tânăr deștept și muncitor, care termină liceul cu media 10, șef de promoție. N-o să spun nici numele lui, de data asta nu pentru că nu contează, ci pentru că nu vreau să-l arunc în această dispută (sunt sigură că va fi una…). Acest licean este lider de opinie, are o funcție importantă într-o organizație a elevilor, e foarte popular și iubit de colegii lui, cărora le apără drepturile. Se exprimă coerent, cu impact, corect, are inițiative, are curaj și spune lucrurile pe nume, fără teamă (îi dă mâna, e elev de nota 10; mediocritatea și faptul că poate fi prins pe picior greșit nu-s o armă de șantaj, în cazul lui). Termină liceul și va merge probabil la orice facultate vrea, pentru că poate – o ipostază de invidiat.

După aceste două întâmplări, trag o singură concluzie: blamarea notei 10 (sau susținerea faptului că nu te ajută, de fapt, în viață, „pe stradă”) este varianta „saving face” pentru când nu poți s-o obții. Un fel de vulpe care nu ajunge la struguri, sistemul e prost, corupt, școala te obligă să iei zece, notele sunt o prostie, presiunea învățatului ne omoară bieții copilași, nu mai au copilărie, pe vremea noastră era mai ușor, vai de ei, micuții, ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta șamd. Sunt multe nuanțe aici: unii profesori pot fi corupți, nepăsători, subiectivi, sistemul poate că nu notează mereu lucruri importante, materia poate că nu-i chiar aia care trebuie, elevii nu sunt toți la fel. Desigur, putem discuta până mâine dimineață.

Evident că există și alte note bune, în afară de 10. Bineînțeles că un copil poate fi excepțional la o materie și mai puțin bun la alta – e firesc. Sigur că, dacă nu ia pe linie nota cea mai mare, nu-nseamnă că nu-i deștept sau că nu învață.

Însă, în ceea ce mă privește, să blamezi și să discreditezi nota 10 obținută cu trudă de un copil (în aceleași condiții ca și ceilalți, în același sistem imperfect, cu aceiași profesori și aceeași materie) mi se pare de o meschinărie sufletească și intelectuală inimaginabilă. Să ridici în slăvi mediocritatea, ca pe o virtute, mi se pare o iresponsabilitate strigătoare la cer. Să negi valoarea unui sistem de evaluare (nu-mi amintesc să existe vreo țară în care, în cele din urmă, să nu fie introdus sistemul de evaluare pe bază de note; nici măcar Finlanda, căreia ne închinăm cu toții) mi se pare un nonsens păgubos. Totuși, îi înțeleg pe unii părinți: au nevoie de o speranță cu care să trăiască. Copiii lor nu reușesc niciodată să ia zece, nici măcar un nouă, dar ei sunt mulțumiți? Clar, promițătorul tânăr va avea școala vieții, se va descurca „pe stradă”, are o personalitate puternică, inteligență socială și emoțională și nu a fost supus presiunii notelor. Ei, n-o să poată intra la Medicină sau la Aeronave (acolo contează blestematele de note și unde pui că se mai dau și examene…), nu-i nimic, lasă că există și altele, important e că n-o să fie un tocilar din ăla bleg, pe care să-l calce alții în picioare.

Ok. Haideți să ne uităm un pic în oglindă. Este adevărat că ați vrea să fiți tratat de un medic, șef de promoție? Apărat de un avocat care a terminat Dreptul cu 10? Este adevărat că ați vrea să vă repare mașina un inginer care a câștigat o bursă la Audi? Așa-i că v-ar plăcea să vă consilieze un bancher care nu s-a târât prin facultate de la o sesiune la alta, prin re-re-re? Și, în ultimă instanță, așa-i că ați vrea ca pe copilul vostru să-l învețe carte un profesor care a terminat primul în promoția lui? Un profesor de 10? Da, de zecele ăla care „nu contează”, atunci când vine vorba de copilul nostru…

Dubla măsură e excepțională. Pentru că alții trebuie să muncească, să transpire pe carte, să sufere, să îndure presiunea sistemului nenorocit, să tragă tare până le sar ochii pentru o notă bună – altfel, ce încredere să avem în ei? Dar, când vine vorba de ograda noastră, zecele nu-i în niciun caz o garanție, ba chiar ar putea fi dovada inadaptării, a tocitului inutil și a blegoșeniei de premiant.

Amin.