Când pun titlul ăsta, mă refer numai și numai la statură. Dacă ar fi să mă iau după cum au dansat, Julieta a fost nucleul, miezul fierbinte al acestui spectacol de balet, iar Romeo – un accesoriu aproape banalizat. Nu-i vorbă, s-a văzut în el sângele italian al regizorului-coregraf, Renato Zanella, care i-a dat balerinului cu gel în păr și i-a umflat mușchii înainte de reprezentație.

Baletul a avut puține momente de virtuozitate, cele mai multe ale Julietei, o făptură mică și plăpândă, care a făcut un rol de o delicatețe și deopotrivă o forță remarcabile. Ansamblul de balet al Operei a fost, de asemenea, la înălțime – execuție frumoasă chiar și la balerinele mature, sincronizare foarte bună, grație, amplitudine, naturalețe. Decorul a fost și el o metaforă reușită, perdelele suprapuse de lanțuri argintii, sclipitoare sau întunecate, aducând la vedere povestea iubirii încătușate, a constrângerilor sociale și a presiunilor din orgoliu, așa cum explica și scenograful Alessandro Camera.

Ce nu mi-a plăcut: coregrafia slabă per total, ansamblul de vreo șapte-opt băieți cu o prestație minimă, Jeté-uri joase și desincronizare, în general. Plus o anumită pasiune latină, cam exagerată după gustul meu, cu pumni în piept și smuls părul din cap. Tragedie, de.

Cu toate neajunsurile, spectacolul a fost reușit. Poate și pentru că, dintre toate limbajele nonverbale pe care le avem de decodat în artă, dansul pare cel mai dificil în a relata o poveste. El trebuie să se descurce doar cu mișcări și emoțiile stârnite de acestea, pe care să le folosească drept fir de țesut istorioara în mintea privitorului. Iar acesta nu-i deloc un lucru simplu.

Am început cu ea, închei tot cu ea. Julieta, adică doamna balerină Cristina Dijmaru, a fost minunată. M-a enervat încontinuu cu greutatea aia total neomenească 🙂 (cred că avea 35 de kile cu tot cu poante) și cu mușchii ei subțiri, fără fir de grăsime, dar am trecut peste asta și i-am admirat dansul superb, grația de pe altă lume și ființa evanescentă, spectaculos de expresivă.