Se spune că fiecare dintre noi avem, în viață, oameni care ne-au influențat drumul. Care, cu o vorbă sau o faptă, au schimbat macazul alegerilor noastre. Unii nici nu ne mai amintim de ei, alții îi pomenim cu drag sau cu năduf.

Am avut și eu, odată, astfel de „influenceri”, pe vremea când conceptul nici nu exista, adică trebuia să ți-i creezi sau să-i „vezi” singur, fără să știi ce cauți, pe cei de la care puteai lua ceva cu tine mai departe, pe drum. Eu am luat două ziceri, rostite simplu, fără grija formulărilor academice sau adânc înțelepțite.

Prima spunea așa: Numai proștii au certitudini. Și am și astăzi impresia, după mai bine de 30 de ani, că nu-mi putea scoate soarta în cale ceva mai inspirat de-atât. Fiindcă sunt o fire degrabă vărsătoare de sânge nevinovat, fiindcă îmi fac repede impresii (câteodată mai repede decât s-ar cuveni), zicerea asta a venit, în mod sigur, ca să tempereze greșeli viitoare, să-mi țină în frâu caii prejudecăților și ai judecăților.

A doua a fost un pic mai târziu, dar bună și ea: Numai cine nu are cu ce să se laude e modest. Am înțeles că „modestia” nu înseamnă să stai cu gura legată, ci e mai degrabă e o smerenie în opinii și o bunătate în felul de a-i vedea și de a-i accepta pe ceilalți. De fapt, zicerea asta cu substrat se referea la ceea ce numim astăzi „asertivitate”, să spui ce vrei și să te bucuri de ceea ce știi să faci, și mă bucur că n-a fost nevoie să treacă 20 de ani de capitalism ca să intru în posesia conceptului.

Am învățat, cu timpul, să funcționez păstrând în minte aceste două sfaturi, aparent contrastante. Dar, dincolo de lecțiile lor, ce m-au învățat a fost să stau cu urechile ciulite (deși n-am făcut-o mereu), cu ochii larg deschiși (nici asta…) și cu mintea gata să accepte și altceva decât propriile ei coordonate (aici, nici nu mai zic). Nu pot spune că au fost reușite pe toate planurile, dar ce mi-a ieșit cu siguranță este strădania în sine și conștientizarea faptului că n-am făcut-o de câte ori ar fi trebuit, deci ar fi bine să mă străduiesc mai mult.

Ce întrebare îmi pun acum, după atâția ani, este dacă voi fi, la rândul meu, un astfel de „influențator” pentru cineva. Dacă voi putea oferi cuiva o lanternă care să-l însoțească peste ani, pe drum, și la a cărei lumină să mai privească, din când în când, realitatea din jur. Fiindcă eu cred că avem cu toții această datorie, dacă ne pasă de drumul trecător pe pământul ăsta.