Mi-a plăcut mult, bucurați-vă și voi de un fragment:

„Oamenii care văd că eu întâi mă-ncalţ şi abia după aia mă-mbrac sunt foarte miraţi. Dar ei nu ştiu că eu aşa făceam când stăteam în casa ei, a grecoaicei mele, Maria. Mă duceam îmbrăcată numai cu sandalele, deschideam şifonierul şi pipăiam rochiile. Cu ochii-nchişi. Era plăcerea mea, să aleg ţesătura înainte de culoare sau formă. Şi, în funcţie de cum mi-era ziua, luam una mai grunjoasă ori una mătăsoasă, o scoteam şi-ncercam să mă potrivesc în ea. Ştiu că mai frumoasă ca atunci n-am fost niciodată.”

Așa scrie Ana Barton. Aici cu textură, dincolo cu nuanță, mai încolo cu aromă. Despre universuri din mintea  (sufletul? – da, și sufletul!) ei sau de aiurea, culese într-o limbă frumoasă, ușor arhetipală, deloc simplă, deloc complicată. Eu n-o văd pe Grecoaică, dar îi văd inima și o mai văd pe Ana, cum încălța sandalele și pleca să se laude cu ele, sperând să fie Maria, dar rămânând ea însăși, cu vremurile adunându-se grămadă în ea.

Să așteptăm cartea cea nouă, Jurământ de rătăcire. Mai scrie, Ană!