Cred că le datorez copiilor noștri acest post. Interacționez cu ei aproape zilnic și știu mai bine decât mulți ce cred ei, ce simt, ce spun. Sunt ultima care să le dea dreptate necondiționat. Mă irită lenea camuflată sub „sistemul e prost”, lipsa dorinței de a învăța camuflată sub „da’ asta la ce-mi trebuie?”, comoditatea camuflată sub „las’ că merge și-așa!”

Însă, cel puțin într-o privință, copiii au dreptate. Trag în fiecare zi semnale de alarmă pe care noi le vedem, dar, la rându-ne, le camuflăm sub „din cauza internetului, nu mai vor să citească”. Ba eu cred că vor. Copiii nu-s nici tâmpiți, nici buni de nimic, nici „ce-o să ne facem când va trebui să ne plătească ăștia pensia”. Sunt, pur și simplu, la fel de diferiți de noi pe cât am fost și noi de părinții noștri și cât au fost și părinții noștri de părinții lor. Ori poate nici atât.

Copiii ar reuși, probabil, să citească mai mult. Dacă n-ar fi sabotați din toate părțile.

În primul rând, noi înșine, părinții lor, abia dacă mai punem mâna pe-o carte. Când a fost ultima dată când ați oprit televizorul, ca să citiți, în liniștea casei voastre? Știu că adevărul e greu de dus. Știu că ați citit „la timpul vostru”. Iată primul sabotaj. Cititul nu se întâmplă O SINGURĂ DATĂ în viață. Copiii noștri învață că trebuie să bage mare acum, și pe urmă scapă de nenorocita de corvoadă și se întorc la televizor și net. Cititul nu le este „vândut” ca o plăcere.

În al doilea rând, mai grav chiar decât primul, este oribila listă din programa școlară. Lecturile acelea (trebuie s-o spună cineva) sunt teribil de nepotrivite. Știe vreunul dintre cei care au alcătuit curricula că elevilor trebuie să li se traducă din română în română, ca să înțeleagă ceva? Știe cineva, oare, că lectura cronicarilor este un chin, că niciunul dintre copiii noștri nu pricepe nimic din „fiorul liric” al Mioriței sau din Floare albastră? Din lecturile astea demodate (da, demodate, așa le consideră) ei nu mai extrag nimic, nici cu frumosul, nici cu forța – fie că vrem sau nu să acceptăm această realitate, ea continuă să existe și devine tot mai evidentă (uitați-vă la rezultatele de la simularea examenului de capacitate, din acest an; le așteptăm cu interes pe cele de la bac). Sunt, toate, doar metode de a le arăta că cititul este o porcărie.

Poate vi se pare cam dur. Dar gândiți-vă un pic: dacă ar trebui să mâncați în fiecare zi legume fierte, trântite cu dispreț într-o farfurie soioasă, nu-i așa că n-ați mai vrea să le mai vedeți vreodată în ochi? Oricât de sănătoase vi s-ar spune că sunt – pur și simplu nu mai intră, vi se face rău doar când vedeți blidul. Ei bine, cu Sadoveanu (nu știu cine a făcut obsesia bolnavă pentru acest scriitor, de-l tot îndeasă în programă…), cu Hogaș, cu Amintirile lui Creangă (să mă iertați, dar sunt o lectură din care copiii nu pricep nimic, în afară de treaba cu cireșele, cu pupăza și cu scăldatul), cu Sobieski și românii  și Pașa Hassan (pe care le aveam și eu în cartea de română, acum 35 de ani – imaginați-vă cât de desincronizată cu vremurile este programa școlară), cu toate aceste legume fierte nu putem educa gustul pentru lectură al copiilor noștri.

Știu că ceea ce spun e greu de acceptat și de înghițit. Îmi dau seama la ce mă expun vorbindu-i de rău pe „marii clasici” – aștept un cor de bocitoare care să le ia apărarea, ridicând în slăvi „valorile” (să știți că tinerii noștri vă râd pe la spate de nu mai pot și, vă convine sau nu, ei vor face regulile mâine, după ce se vor duce și ultimii zaharisiți din ministere). Dar, sinceră să fiu, prefer să-i am de partea mea pe copii. Care vor altceva și cărora trebuie să-și găsească cineva curajul de a le ține partea și de a lupta pentru ei. NU MAI MERGE, oameni buni. Cu buchiile zaharisite de până acum, nu mai merge. Dacă e nevoie, schimbați numele disciplinei – să se cheme simplu „literatură”, dacă în literatura română nu avem cărți „young adults”, pe care copiii să le poată citi cu plăcere – dar cred că, dacă vom căuta suficient, vom găsi unele. Destul cu „Fram, ursul polar”. Destul cu „Toate pânzele sus” și cu „Romanul adolescentului miop”, îndesate la nesfârșit în minți obișnuite să vadă acțiune, mesaj livrat direct, tensiune autentică. Nu le mai plac nici măcar „Cireșarii” – suntem capabili să înțelegem acest lucru?

Pentru că, dacă nu suntem, vom primi o generație de submediocri cu un vocabular de bază lipsit de sinonime, cu fraze articulate pe jumătate și un limbaj scris în prescurtări neinteligibile. Asta vrem? Atunci, să continuăm cu cronicarii, de la Ureche încoace. Dar, dacă nu, poate ar fi mai bine să ne orientăm către lecturi contemporane, dinamice, scrise simplu, cu plăcere pentru acțiune, tensiune și mesaj puternic – e plină literatura universală de ele și ar putea fi încurajați și scriitorii români spre acest gen literar -, și să lăsăm pasionaților frazele meșteșugit rânduite ale „clasicilor”.