Nu credeam să spun asta vreodată (sunt consumatoare de artă aproape în orice formă de manifestare a ei), dar ieri am văzut o piesă de teatru proastă. Cea mai proastă din ultimii cinci ani. Și asta în ciuda performanței excepționale a actorilor de la Odeon, care au făcut tot, dar tot ce le-a stat în putință ca s-o scoată la lumină.

Numai că, în tenebrele în care se afla, piesa asta a fost definitiv îngropată de un vis regizoral (un coșmar, de fapt) al lui Dragoș Galgoțiu. Așa cum am auzit pe cineva în sală, „pe regizor l-a chinuit rău talentul”. Și tot prin sală am auzit că „n-a mai rămas nimic din Kafka”. Pentru că, trebuie să fiu de acord, oricât de absurdă ar fi realitatea pe care o descrie, în piesa „Kafka. Cinci vise”, bietul autor a ieșit ferfenițat cumplit, cu mesajele stoarse de orice sens, într-o încurcătură ermetico-dramatică de tot râsul. Mă rog, de tot plânsul.  Compoziția regizorală a fost, la propriu, o adunătură de texte luate ca la întâmplare (sunt convinsă că regizorul ar putea să explice „raționalul”, dar arta explicată nu mai are niciun șarm…), puse cu furca și cu forța, unite de pasaje coregrafice lipsite de sens.

Ca să vă imaginați mai lesne dezastrul de pe scenă, nota dominantă au reprezentat-o țipetele în diverse tonalități, icnetele (cele mai multe cu iz erotic spre vulgar) și căzutul din picioare. Totul jucat în forță, de la cap la coadă, într-o manieră care ducea de-a dreptul spre manierism(!). Am avut sentimentul că asist la o punere în scenă pentru lucrarea de absolvire de la UNATC, în care cineva vrea să demonstreze tehnică actoricească sau regizorală pură, numai și numai pentru specialiști. Nu mai spun că, dacă nu l-ai fi citit pe Kafka, ar fi fost imposibil să înțelegi ceva. Și cu el citit mi-a fost dificil să aloc pasajele în minte, într-o manieră coerentă.

Acum, două vorbe și despre coregrafie. Știu că Răzvan Mazilu e „monstru sacru” și nu îndrăznește nimeni să se atingă de el. Am fost la spectacole de-ale lui și mi-au plăcut. Dar eu am obiceiul să spun tare atunci când împăratul e gol. Și Răzvan Mazilu este, în piesa asta, cam gol. Erotismul vulgar al coregrafiilor, lipsa de Kafka în Kafka, chiloți arătați fără rost pe scenă, mâini încleștate degeaba pe fese și pe sâni – să ne oprim, arta nu înseamnă, totuși, paravanul de după care ne exhibăm problemele freudiene ale propriei minți. Nu sunt vreo mimoză pudică, știu și că sexul vinde cel mai bine, dar recunosc supralicitarea aspectelor sexuale atunci când nu-și au rostul.

Au fost și vreo două momente jenante: actorilor li se scurge în permanență de pe față machiajul teribil de strident, atunci când nu și-l împrăștie singuri, cu palma sau cu o șosetă de nailon, ca semn de angoasă sufletească.

Pe scurt,  două ore pierdute cu un show mediocru, ca să nu repet că-i prost. Puteți să ziceți că nu înțeleg actul artistic – dar stați, ce act artistic e ăla care nu-ți trezește nicio emoție, te plictisește teribil și la final te face să aplauzi doar efortul încredibil al actorilor și balerinilor de a performa într-o… într-o îngrozitoare viziune regizorală? Pe scurt, dacă ar fi existat o pauză, aș fi plecat fără regrete. În timpul ăla, mai bine l-aș fi recitit pe Kafka.

*Am scris acest text în calitatea mea de spectator. Nu sunt critic de teatru, nici nu vreau să fiu. Vreau să rămân ăla care plătește biletul și pentru care, sper, este regizată și jucată o piesă. Altminteri, nu intenționez să asist la „acte de cultură” neînțelese de neofiți.