Când a lansat la oameni Jurământ de rătăcire, Ana Barton m-a chemat „în calitate de cititor avizat”. Ca să-mi justific avizarea asta, aș putea, de plidă, să spun niște lucruri despre stil și scriitură, despre construcția personajelor, tehnicile narative, precum memoria involuntară, introspecția, analiza psihologică, influența proustiană sau chiar atitudinea camilpetresciană „eu nu pot vorbi onest decât la persoana I” (citez din memorie), de ce a ales titlul ăsta, și, desigur, ce a vrut să spună autoarea :-). Și alte marafeturi de tipul ăsta.

Totuși, asta e treaba criticilor și-mi pare bine că nu-i a mea. Dacă tot sunt cititor, aș vrea să vă spun câteva lucruri ca între noi, cititorii. Atunci când parcurg o carte, mă gândesc numai la felul în care trece ea prin mine, la felul în care reverberează în emoțiile, experiențele și trăirile mele intime, intelectuale sau viscerale. Așa am gândit și simțit și Jurământul Anei. Și mi-au rămas din el trei lucruri.

Însă, înainte de a le spune, trebuie să mărturisesc ceva. Ana habar n-avea ce-o să zic. Nu m-a întrebat și nu mi s-a părut că ar trebui să-i spun. Ne-am întâlnit pentru prima dată față în față în librăria Humanitas, cu o jumătate de oră înainte de lansare. Știe, din textele pe care le scriu, că am opinii crude, în sensul că le spun exact așa cum se nasc în mintea mea. Și m-am întrebat: de ce se aruncă ea în gol, dorind să spun EU ceva? Dar răspunsul e simplu: pentru că are încredere în scrisul ei. Și vrea să se știe lucrul ăsta. Sau pentru că încrederea în scrisul ei este mai mare decât temerile scriitorului aflat în fața „judecății” publicului.

Și acum, cele trei lucruri pe care aș vrea să vi le împărtășesc despre Jurământ:

– stările, senzațiile, bucuriile, fricile, iubirile, ajung la tine cu o forță de gheizer, așa cum spunea și autoarea că au ieșit din ea. Nu își pierd puterea asta pe drum, nu le împiedică hârtia, tiparul, drumul spre librărie, e ca și cum le-ar împlânta direct în tine și le simți acolo de parcă ar fi ale tale, nesmintite și netocite, pure, curate, autentice, de parcă l-ai fi trăit tu însuți/însăți, acum un an sau ieri. De pildă, mi-a rămas în minte o imagine – cea a acoperișului cu scobituri în care se adună apa caldă, și o senzație – cea a prafului plouat. Mi-a rămas în minte tristețea copilului crescut de bunici și adus la oraș, într-o familie disfuncțională. Mi-au rămas în minte dracii și nervii bunicii, pisoiul întins pe sârma de rufe, mirosurile.

e o carte aproape fără fir narativ în sensul clasic, adică „pe momentele subiectului”, care reușește însă performanța uluitoare de a te ține lângă ea, de a te face să nu vrei s-o lași din mână, de a concura foarte curajos cu viața reală. Pentru mine, ăsta este un semn extrem de important despre virtuțile scriiturii. Atunci când personajele din carte prind viață și trăiesc într-o realitate alăturată, pe care o vizitezi ca un martor, și pe care o percepi vie, autentică, neblurată, e semn că acolo viețuiește o lume – ok, o știi ficțiune, dar asta nu mai are, brusc, nicio importanță. La lumea unei cărți nu trebuie să te uiți ca printr-un geam mat. Nu trebuie să te uiți ca printr-un geam, de fapt, ci trebuie să exiști acolo, printre personaje, să-ți vină să le mângâi pe cap sau să le dai una peste mână, că doar sunt vii și ai putea să vorbești cu ele…

beția de cuvinte a Anei, din „Prospect de femeie”,  a prins o formă de mare scriitură. Cuvintele se adună în pâraie, râuri, fluvii, se încheagă la suprafața și în adâncul textului și te duc încotrova, pe fiecare după sufletul lui. Știu unde m-au dus pe mine, dar n-ar avea chiar niciun sens să vă spun, pentru că fiecare veți descoperi propria destinație, așa cum și trebuie să se întâmple.

Căci asta face o carte să existe. Faptul că te cheamă s-o citești până la capăt, faptul că te gândești la ea după ce ai terminat-o, pentru că ți-a lăsat în minte impresii puternice și propriile întrebări, și faptul că prinde, în fiecare, o viață a ei, diferită de celelalte vieți, din ceilalți, dincolo de autor și de intențiile lui, semn că urma pe care a lăsat-o e suplă, lină, întipărită, ca un desen imprimat, nu ca o rană.

Felicitări, Ana!

Și niște poze frumoase – mulțumim, Ofelia Cozma!

2

3