Din nou o caut cu lumânarea. Dar, na, când am început blogul ăsta, știam că n-o să-mi fie moale :-). Și da, desigur, presupun că e ciudat ca un blog despre cărți să arate cu degetul spre inutilitatea artei.

Ciudat sau nu, asta-i realitatea. M-am gândit mult la adevăruri care nu ne plac, stârnită de o discuție pe feisbuc, în care o prietenă apropiată spunea că, în loc de „Cumințenia pământului”, poate ar trebui să cumpărăm niște scule pentru transplantul de plămâni, considerat prea scump în România. Costă cam la fel. Și atunci mi-am adus aminte de unul dintre profesorii mei de la facultate (parcă Dan Grigorescu, dar nu aș putea băga mâna-n foc), care ne spunea că „în Statele Unite avem civilizație fără cultură, iar în India – cultură fără civilizație”. Și ne întreba ce am alege.

De multe ori de atunci mi-am pus această întrebare: aș vrea boli, mizerie pe stradă, sărăcie și Taj Mahal, sau spitale superdotate, tehnologie, zgârie-nori și geografie pân’ la genunchiul broaștei, că de istorie sau literatură – ce să mai vorbim?

Ca de obicei, extremele nu generează o discuție productivă. Până la urmă, așa cum spunea cu mult bun-simț prietena mea, piramida lui Maslow spune clar că îți îndeplinești mai întâi nevoile primare, precum adăpostul, hrana, sănătatea, abia pe urmă pe cele spirituale. Și că ne lipsesc încă atât de multe, încât „Cumințenia pământului” este fix tichia de mărgăritar de pe țeasta cheală a unei națiuni exaltate.

Oricât de mult s-a opus conștiința mea artistică, am ajuns la aceeași concluzie: dacă ar trebui să călătoresc în trecut, să spunem în Renaștere (n-am ales perioade negre, precum Evul Mediu), categoric aș lua cu mine un om de știință, nu un poet. Aș alege să mă însoțească un medic, un chimist, un fizician sau un „simplu” inginer – m-aș simți mult mai în siguranță și mi se pare că ar avea contribuții substanțial mai importante pentru evoluția omenirii decât un pictor, de exemplu, sau un sculptor. Și încă aceștia din urmă tot și-ar mai găsi câte ceva practic de făcut – dar poetul? Ce-ar putea face el pentru evoluția (reală) a omenirii?

Inutilitatea noastră, a oamenilor de litere, este un lux extravagant, pe care omenirea și-l permite atunci când trebuie să se mai și odihnească. De aceea trebuie să-i fim pe deplin recunoscători, să acceptăm faptul că ar putea evolua foarte bine și fără noi și să ne smerim, dând lucruri bune, cât de bune putem. Și, atunci când ni se spune că sunt altele mai importante, să facem un pas în spate și să lăsăm viața să treacă înaintea artei. Pentru că îți arde de poezie (oricât de frumoasă ar fi ea) doar atunci când nu te doare nimic.