WP_20160815_022Castrojeriz este un orășel adorabil, construit în piatră gri, ca toate celelalte, dar cu ceva anume diferit, sensibil. Poate cu viață. Localnicii, spanioli tineri și bătrâni, umpluseră străzile, și Mioki s-a gândit că orașul ăsta, spre deosebire de altele, trăia. Apoi și-a dat seama că poate era duminică, sau sâmbătă seara, și de aceea ieșiseră cu toții pe stradă – ea, una, nu mai avea noțiunea timpului, ci doar curgerea kilometrilor, unul după altul. Spațiul devenise singura unitate de măsură, în ea se cântăreau timpul, starea, gustul și mirosul. După cât de departe sau cât de aproape erau.WP_20160815_013

Toată noaptea a plouat cu tunete și fulgere, înspăimântând-o pentru a doua zi. Se gândea la mersul pe ploaie ca la un coșmar, pe potecile prăfuite care aveau să se transforme în noroaie, la urcușul care o aștepta, un deal nărăvaș, la ziua de a doua zi. Apoi a adormit sub răpăitul stropilor și sub lumina trăsnetelor cumplite. S-a mai trezit de câteva ori. Ploaia nu încetase, era tot acolo, curgând din cer în șiroaie necontenite.

Dimineața a venit noroasă, dar măcar străzile apucaseră să se zbicească un pic. A mâncat doi biscuiți, a luat rucsacul cel roșu în cârcă și a plecat. În față se înălța dealul pe care zeci de furnicuțe îl escaladau voinicește. Mioki s-a oprit și l-a privit fără să-l vadă, cu toate gândurile vărsate în interiorul ei, undeva spre străfunduri. Se întreba, pentru prima dată de când plecase la drum, ce-o adusese aici în afara misiunii. De ce se afla pe poteca asta pietroasă, pregătindu-se să ia în piept un munticel mai mic, să transpire, să pută, să-și omoare umerii cu sacul din spate, să i se usuce gura și să se umple de praf, s-o doară tălpile și degetele până în ultima falangă. De ce? De ce, de ce și iar de ce? Ce avea pământul ăsta în el? S-a întors pe călcâie. Gândurile îi colcăiau undeva și a încercat să-și dea seama unde. Nu erau în minte, erau în trup, un ghem fierbinte în piept, acolo unde ar trebui, poate, să se afle sufletul. Câmpiile Spaniei se întindeau în spatele orașului Castrojeriz și ea era aici, proiectată tocmai din Japonia natală, mică, singură, îmbrăcată în negru, cu un rucsac roșu strălucitor în cârcă. A oprit pe cineva, un puști roșcat, plin de pistrui.

– Tu mă vezi?

Puștiul a privit-o liniștit. Nu i-a răspuns nimic, poate cântărea lucrurile, să-și dea seama dacă e nebună sau a bătut-o soarele în cap.

– Spune, mă vezi? l-a scuturat ea de braț.

– Te văd. Ești Ikebana. Te-am văzut și ieri, și alaltăieri. Te știu după rucsacul roșu. Toți te știm după el. Ești mereu calmă și liniștită și noi, europenii, nu ne pricepem să-ți citim fața – parcă n-ai niciodată nicio expresie. Probabil ești fată bună, de vreo două ori te-am văzut râzând. Te văd, ești reală, dacă asta mă întrebi.

Mioki s-a simțit întâi ușurată, apoi cerul s-a coborât peste ea. Dacă și el era o plăsmuire a minții ei? De unde până unde era puștiul ăsta pistruiat garanția că ei toți sunt aici, lângă Castrojeriz, sub un cer spălat de ploaie, înaintea unui deal înalt?

S-a uitat drept în ochii lui albaștri, spălăciți, și, sleită de puteri, a izbucnit în plâns. Unii plângeau de tristețe, alții de oboseală, alții de fericire, alții de singurătate, alții de lipsa singurătății, iar ea plângea de epuizarea pe care i-o dădea lipsa certitudinii propriei existențe. O făptură evanescentă pe un drum al unei religii a iubirii, care nu era a ei. Totul părea atât de recreat de mintea cuiva, încât lacrimile lui Mioki puteau fi singura certitudine. S-a simțit luată în brațe. Cerul se întunecase deasupra lor și începuse să picure mărunt, stropi mici și calzi, de ploaie de vară. Băiatul o ținea simplu, cu tot cu rucsac, și nici n-avea nevoie de mai mult. Era singura ei certitudine, acum. Au stat așa minute în șir. El aștepta, răbdător, să-i sece lacrimile, iar ea plângea și mai tare, înduioșată de răbdarea lui.

În cele din urmă, s-a desprins și l-a privit. S-a șters pe față, mânjindu-se cu mâzga de lacrimi și praf. A ridicat mâna și i-a arătat cu degetul vârful dealului, căci nu putea vorbi. Noroc că pe Camino nu-i nevoie de vorbe, oamenii se înțeleg aici din emoții. Așa au pornit amândoi la drum, înrolându-se în șirul de omuleți care urcau istoviți pe cărăruia îngustă.

Aseară am refuzat să mai mănânc „meniul pelerinului”, plin de carbohidrați și carne. L-am azvârlit cât colo și am cerut o paella uriașă cu frunte de mare și un pahar enorm cu Sangria. Ospătarul, un bătrân amabil, m-a întrebat de unde vin. „Mănânci ca spaniolii”, a completat fără să aștepte răspunsul, zâmbind cu mulțumire. Păi normal, doar de aia sunt în Spania  :-).

WP_20160814_022

Se vede că zilele nu-s niciuna la fel cu alta… Nu m-a mai durut nimic important, numai bășicile de la tălpi, cu care m-am obișnuit deja, și vagi înțepături în șold, pe care am învățat să le evit mergând legănat, ca o lebădă (rață, de fapt). În cele din urmă, au dispărut și astea. Să fi fost aerul răcorit de ploaia de peste noapte, să fi fost o întâmplare, energia zilei sau gândurile bune de acasă  , treabă e că azi a mers strună. Se poate să mă fi inspirat și o austriacă mică și uscată ca o stafidă (cred că atingea 42-43 de kile cu tot cu rucsac și bocanci), la vreo 75 de primăveri (poate mai mult, în niciun caz mai puțin), care a ros niște coji de brânză și de pâine, apoi s-a pornit la drum, m-a prins din urmă și m-a depășit. Am încercat să mă țin de ea, dar cred că mergea cu șapte kilometri pe oră; atât chiar nu pot să prind… M-am simțit de-a dreptul umilită, până când a depășit un grup de tineri de 25 de ani :-)))))

Despre drum: am plecat de la baza unei coline pe vârful căreia crește un castel și a trebuit să traversez un deal teribil – 12% înclinația la urcare, 18% la coborâre. Când am ajuns în vârf, soarele cădea exact pe castelul de pe colină – ceva absolut fabulos.

WP_20160815_001

La coborâre, treaba nu-i deloc simplă. Drumul asfaltat este atât de abrupt, încât ai impresia că o să te prăvălești cu tot cu rucsac, până jos, în vale. De acolo, din vârf, i-am văzut rucsacul – mergea singură, ca se obicei, dar dădea din mâini și tot întorcea capul de parcă ar fi vorbit cu cineva, povestind chestii. Mi-a trecut prin minte un gând ca un fulger, dar l-am alungat repede, fiindcă trebuia să mă concentrez la coborâre și la pașii mici, prudenți.

A mers alături de băiatul pistruiat preț de șapte-opt kilometri. După ce au coborât dealul, simțind cum le trec genunchii os prin os, s-au oprit la umbra unui plop să mănânce ceva. I-au prins din urmă neamțul cu care Mioki se întâlnise în ziua în care venise la St. Jean și brazilianul pe care nu-l mai văzuse din Pamplona. I-au învățat cum să facă niște exerciții pentru articulații și spate, mai ales brazilianul, care se trăgea din familie de fotbaliști.

– La noi toți fac fotbal, la un moment dat. E un fel de frânghie de salvare și talent național, pe lângă samba. Fratele meu și tata sunt amândoi fotbaliști. Bine, Ikebana, tu faci cel mai bine! s-a minunat el.

Mioki l-a privit râzând. Erau capete diferite ale aceleiași lumi – tipul ăsta ar fi fost o ciudățenie în templul ei japonez, cu vorba lui repezită și gesturile largi, nereținute. Așa cum ar fi fost și ea în Brazilia plină de senzualitate – o japoneză mică și viguroasă, care râde rar și se îmbracă mereu în negru, închisă până la gât. Ei doi își terminaseră exercițiile și s-au luat de gât, supraveghindu-i pe neamț și pe băiatul cu pistrui, despre care Mioki și-a dat seama că nici nu știe de unde vine. Dar nu l-a întrebat, părea integrat perfect între ei, diferit și complementar.

Au pornit mai departe toți patru, încercând să traducă în engleză expresii locale: é cor de burro quando foge, não faças nada sem consultar a almofada, zwischen Tür und Angel, ein blutiger Anfänger. Ieșeau combinații de vorbe atât de caraghioase, încât din când în când erau nevoiți să se oprească, fiindcă nu mai puteau de râs. La un moment dat, într-una din opririle astea, când a întors capul, Mioki a văzut-o pe femeia blondă, urmăritoarea ei. I s-a părut chiar că o zărește făcându-i cu mâna, dar a mutat repede privirea, ca să n-o mai vadă, s-o gonească de tot, s-o șteargă cu buretele de pe Camino. Dar o simțea acolo. Și știa bine că, dacă vreuna dintre ele putea fi ștearsă, aceea nu e blonda, nici poveste.

Lui Mioki nu i-a trebuit decât o secundă ca să coboare în interiorul ei. Înăuntru, adânc, profund, ca într-o fântână cu apă limpede, tulburată doar preț de câteva clipe în dimineața aceea, la poalele dealului. Și acolo, ca într-o oglindă, a văzut ce trebuie să facă. Știa cu cine trebuie să vorbească despre misiune, cine trebuie să se priceapă la asta. Ea era. Blonda. În oglinda aceea, chipul lui Mioki și al femeii se suprapuneau, se tulburau și se limpezeau deopotrivă într-o imagine dintr-o altă lume, pe care ea o cunoștea prin cealaltă. O lume cum nu mai era alta. Străfundurile sufletului lui Mioki se întâlneau acolo, la limita lor, cu străfundurile sufletului celeilalte, iar pelicula fină care le separa era o conștiință clară, dură și transparentă, subțire ca o pânză de păianjen și rezistentă ca diamantul, prin care Mioki nu putea trece, dar cealaltă – da.

Asta era, mâine avea să fie clipa înfruntării. S-a întors spre femeie și i-a făcut și ea cu mâna, dar n-a primit răspuns. Poate că blonda nici n-o mai privea, de la distanța aceea nu avea cum să-și dea seama.

– Ikebana, ce faci? Hai, că mai avem azi încă cinșpe kilometri!

S-a întors pe călcâie și a grăbit pasul, să-i prindă din urmă pe băieți, care traduceau

în continuare în engleză tot felul de tâmpenii și râdeau să se prăpădească.

WP_20160815_003 WP_20160815_008

Drumul a curs cam în pustiu, puține așezări în cale, dar am ajuns, în cele din urmă, în Fromista, un orășel tare frumos, unde rămân peste noapte. Pensiunile au început să fie cam aglomerate, multe au la intrare afișat „No camas”. Una peste alta, am avut un ritm excelent, 26 de km în șase ore, cu tot cu pauze. Au mai rămas) 461 km, încă n-am ajuns la jumătatea drumului. După indicatoarele oficiale, ar fi cu 40-50 de km mai puțin, dar prefer să stau cu măsurătorile mele. Măcar să fie așa…

WP_20160815_014

Am poposit într-un loc minunat, cu o grădină perfectă, iarbă verde, scaune de răchită și lampioane. La o masă de lângă mine, o doamnă nemțoaică tunsă scurt, cu părul alb platinat, bea un pahar cu vin. Eu citesc ceva și nu beau nimic, că mi-a ajuns Sangria uriașă de aseară :-). Deși plouă mărunțel, stau afară, doar n-o să mă topească trei stropi. Probabil o să-mi fie greu, după atâta outdoor, să mă întorc între betoanele orașului, în cușca unui apartament. Vin și doi italieni, ea cu tălpile bandajate din belșug. Ne povestesc că au fost la urgență, să-i dreneze medicii bătăturile infectate. E ceva obișnuit pe Camino, nimeni nu se miră, nimeni nu se strâmbă la povești din astea. Mă uit la ei doi cum încearcă să se înțeleagă cu doi francezi, știind fiecare cam zece cuvinte în engleză, și pot să zic că nu-i distracție mai mare pe lume. Pricep cam tot din conversație, dar nu mă bag, că pier tot farmecul și, oricum, ei par să se amuze😊

Mâine începe o nouă zi. Abia o aștept – Camino rulz :-).

WP_20160815_017 WP_20160815_021 WP_20160815_020