Ar fi trebuit să scriu de ieri articolul ăsta, dar m-a chinuit un fel de tristețe inexplicabilă, pe care am lăsat-o să se domolească până s-a lămurit.

Așadar: m-a întristat faptul că luni seara, la British Council, două scriitoare (adică două femei deștepte, care pun cuvinte unele lângă altele până când cuvintele astea formează niște imagini, care îți dau niște senzații, care cheamă niște sentimente și care lasă niște urme în mintea și-n inima ta), așadar, două scriitoare contemporane, Ana Barton și Camelia Carmen Cavadia, vin și vorbesc despre o carte excepțională (Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, de Rachel Joyce), iar acolo, în fața lor, e un public anemic de tot.

Nu știu cum s-o spun politicos. Dar numai de politețuri n-am chef. Publicul ăla era anemic și astenizat pentru că, pur și simplu, nu avea forța reprezentării și exercițiul dezbaterii, pentru că era mai intimidat decât se cuvenea și mai emoționat decât putea suporta, în niciun caz la înălțimea și puterea vorbelor spuse acolo. Însă nu-i vina lui – până la urmă, e minunat că a venit. Și nici a organizatorului, care s-a străduit și sper s-o facă în continuare.

Aș vrea să vă întreb pe voi, adulții copți care mai citiți (încă) – pentru ceilalți n-am nicio întrebare-, dacă vă simțiți un pic responsabili în toată chestia. Adică, suntem „culturali”, nu? Dar să fie mai comodă treaba, totuși. Că e nasol să parchezi în centru. Și mai trebuie și să stai fără telefon două ceasuri. Plus că ești obosit de la job. Și, oricum, poți să fii pasionat de literatură și de la distanță, din fotoliu, cu telecomanda în mână. Ok, așa e. Însă în alte țări, mai „europene”, acolo unde sunt doi scriitori e înghesuială mare. Nouă ne place cultura, dar de la distanță. Doar să zicem în vreo discuție că ne dăm în vânt după cărți și să mai avem pe vreun ilustru contemporan în lista de feisbuc. Dar poate mă înșel…

Prin urmare, o să încerc marea cu degetul și o să pornesc un club de carte pentru ultimii cititori corporatiști și funcționari. S-or găsi vreo doi-trei, pentru început, până se conving și alții că e mișto. Nu trebuie să le aveți cu vorbele, ci doar să citiți o carte. Și să faceți efortul de a participa la o adunare într-o cafenea, pe seară, o dată pe lună sau o dată la două luni (ca să nu ne ia vreun vertij…), unde să ziceți în cuvinte simple ce v-a plăcut. O să încep cu prietenii de pe FB care au chef de una ca asta. Nu doare, nu mușcă, nu chinuie pe nimeni. Nu trebuie decât să citim aceeași carte și să vorbim naibii despre ea, cum ne vine la gură, cu oricâte paranteze și ocoluri. Că literatura nu înseamnă nici spanacuri metaforice (în caz că asta credeați), nici „ce a vrut să spună autorul”, ci doar cum a trecut cartea aia prin tine. Atât.

Seara de luni trebuia să mă bucure, nu să mă întristeze.