(Foto: Roxana Petrescu, Editura Trei)

Îmi place mult când sunt invitată la o lansare pentru un autor pe care nu-l cunosc. Îmi place pentru că pot fi pe deplin obiectivă în subiectivismul meu de cititoare. Habar n-am cine e OMUL și nici nu importă cine e; cel puțin în acest caz, principiul mi-a folosit foarte bine, fiindcă am descoperit la fața locului că n-am absolut nimic în comun cu scriitorul Cornel George Popa, nicio fărâmă de „chimie”, nicio urmă de compatibilitate intelectuală. Lucru lipsit de importanță, la urma urmelor, fiindcă subiectul principal e cartea lui – Celălalt, publicat de Editura Trei. Pentru că la eveniment n-am reușit să spun prea multe (deși mi-aș fi dorit, că de aia m-am dus :-)), revin aici.

Mărturisesc că atunci când am citit Celălalt, am simțit nevoia irepresibilă de a mă întreba „ce-a vrut să spună autorul?”, cu toate că aceia care mă cunosc știu cât de mult detest această întrebare. Și cred că și autorii ar trebui să aibă modestia de-a nu răspunde la ea, dar asta-i o altă poveste. De ce aș fi vrut să pun această întrebare? Pentru că, autoare de policier cum mă știți, am urmat în roman niște fire care nu s-au înnodat până la capăt. Apoi mi-am amintit că sunt filolog și că am mai citit și altceva în afară de cărți polițiste 🙂 și mi-am spus că fiecare întrebare își are răspunsul în mintea noastră de cititori.

Ca urmare, am trecut la treabă. Și am văzut în Celălalt așa:

– un univers deschis în mintea femeii. Fără îndoială, scriitorul a aflat câte ceva despre ce simte și cum gândește o femeie. Scalpelul lui are tăietura fină, lăsându-ne să vedem mult din făptura aceea interioară, fără să distrugă țesuturi. Este formidabilă intuirea senzațiilor fiziologice și a trăirilor emoționale ale unei femei, pendularea între frică, furie și fermecare, trecerea de la siguranță la incertitudine, broderia fină de revoltă și abandon.

– o Galateea care capătă puteri de Pygmalion. Amalia, creația autorului, își croiește propria Galatee în versiune masculină, un ideal pe care-l fabrică dezamăgită de modelul real. Poate că nu toți cititorii vor fi de acord cu mine. Vor spune, poate, că Amalia își regretă bărbatul mort într-un accident și de aceea ajunge să trăiască alături de fotografia lui. Eu cred că primele semne ale nemulțumirii apar când, deși Gelu era încă în viață, Amalia acceptă fără protest ca un necunoscut să-i spună porcării minute în șir. Femeia are în ea nevoia brutală de a schimba ceva, de a îndepărta monotonia căsniciei și de a-și croi un bărbat pe gustul ei.

– o Amalia care este centrul, miezul, nucleul aproape dureros al acestui roman. M-am întrebat, pe tot parcursul lecturii, de unde îi vine acea scrânteală a minții, pendularea între universul interior și cel exterior, onirismul aproape nebunesc al traiului alături de o nălucă, incredibila scufundare în fantezia propriei minți. Abia la final mi-am dat seama cât de clar se prefigurase motivul, încă de la început: Amalia este cumplit de dezamăgită de realitate și moartea lui Gelu pare, pentru ea, momentul perfect pentru a-și trăi fantezia, pentru a fi fericită. Amalia înlătură din casă orice amintire a bărbatului ei: face curat, fierbe oale, spală vasele de câte două ori. Parafrazând-o pe Clarissa Estes, în Femei care dansează cu lupii, orice femeie știe de ce spală eroina fiecare lucru, de ce freacă podelele, de ce face această curățenie obsesivă. Pentru că, odată ce a văzut ADEVĂRUL, nu se mai poate preface că nu-l știe și se străduiește să și-l scoată din minte, din haine, de pe trup, din casă. Însă, tot așa, orice femeie știe că acest lucru nu mai este cu putință. Odată ce l-ai văzut, adevărul rămâne acolo, imposibil de îndepărtat.

– o tușă din Portretul lui Dorian Gray. Gelu reîntors, cu chipul mutilat, are în el ceea ce crezuse Amalia că iubește cândva și ceea ce și-a dat seama că detesta, de fapt. Două jumătăți, una amăgirea, alta adevărul care nu va mai putea fi îndepărtat vreodată.

Practic, Celălalt este dorința Amaliei de a avea un ideal. Ea transformă un eveniment tragic într-o ocazie de a-și construi un Gelu așa cum și-l dorește și, pentru că modelul real nu este -nici înainte, nici după- nici pe departe la nivelul idealului construit, rămâne cu propria-i creație.

Gestul ei final (vă las să-l descoperiți, pentru mine a fost un „aha-moment”) întărește această concluzie personală. Amalia a ales definitiv, pe viață. Tăcerea ei aruncă o îndoială asupra scrântelii. Femeia știe unde a ales să trăiască, iar acolo nu are nevoie de vorbe. Are nevoie, pur și simplu, doar de o exemplară curățenie. Fiindcă adevărul, odată văzut, nu mai poate fi ignorat.