WP_20160817_017Atunci când am ales-o din bibliotecă, habar n-aveam ce conține. Era doar una dintre cărțile cumpărate și necitite încă și mi-a venit așa, să pun mâna pe ea și s-o iau cu mine la drum.

Prima săptămână a stat nedeschisă pe fundul rucsacului. Eram atât de epuizată de drum, de urcări și de coborâri, de căutarea unui loc decent în care să dorm și/sau să mănânc, încât nu mi-a ars s-o deschid. Și dacă aș fi vrut, n-aș fi avut cum – ajungeam târziu, abia aveam timp să-mi trag sufletul până se dădea stingerea, la ora 10.00.

Dar, în fine, cartea a venit spre mine. Și am descoperit în „Laptele negru” al lui Elif Shafak unele dintre gândurile mele de două săptămâni încoace. Este o scriitură simplă, dar impresionantă, despre femeile scriitor. Despre ce și-au dorit și ce-au obținut, cu prețul unor eforturi uriașe. Despre condiția lor, în care li se spune mai întâi „femeie” și abia apoi „romancier”. Despre inadaptare, despre vieți zbuciumate care își caută limane sau caută să „ardă” ca flacăra, despre creație în toată splendoarea și decăderea ei. Și mai este și despre căutările lui Elif însăși, pe care abia acum o cunosc, dar parcă aș ști-o dintotdeauna. Fiindcă ea înțelege bine, așa cum înțeleg și eu, că poveștile au nevoie de lumină. Și n-o să-ți dea pace până nu le scoți la liman, până nu le aduci în lume, pe lume.

O carte frumoasă, dar nu doar atât. O carte cu miez de lapte negru.