Am pornit pe Camino, nici eu nu știu de ce. Se spune că este un drum al regăsirii de sine, al răspunsurilor, al cauzelor nobile, al căutărilor religioase sau al dorinței de a face sport (extrem). Nici una din astea nu m-a trimis pe acest drum. Doar am simțit că trebuie să-l fac și am pornit: 815 kilometri pe jos, cu rucsacul în spate, din Franța, de la St. Jean Pied du Port, până la Santiago de Compostela, în Spania. Camino.

Pe drumul ăsta se spune că „este bine să mergi singur, pentru că nu ești niciodată singur”. Și chiar nu ești. Am ajuns la St. Jean pe 1 august, pe seară, după o zi lungă, începută la 3.00 dimineața. București – Beauvais – Paris Gare Montmartre – Bayonne – St. Jean. Avion, autobuz, tren, tren. Am avut timp doar să mănânc ceva (prost și scump, între noi fie vorba, ca în orice orășel turistic) și să-mi iau pașaportul de pelerin. Apoi, nici nu știu când,, s-a făcut dimineață.

Pe 2 august  am pornit aventura, un drum mult mai greu decât îl poți anticipa, chiar și după sute de kilometri de antrenament. Urcări și pante imposibile, întinse pe 20 de kilometri, coborâșuri povârnite, pe alți cinci, ca să traversezi Pirineii, trecând din Franța în Spania. Dar priveliștile amețitoare, zborul vulturilor chiar deasupra ta, la 1400 de metri, tovărășiile de pe parcurs, oamenii pe care îi întâlnești și spiritul de pe Camino sunt unice.

WP_20160801_006

Știu că asta s-a mai spus. Am venit aici convinsă că sunt vorbe exaltate, că fiecare se sugestionează să trăiască o experiență spirituală. Dar omenirea și oamenii se văd altfel din acest drum.

Chiar acum, când scriu, o gașcă internaționalizată (aud vorbindu-se multe limbi), ovaționează pe cineva, în urale. Aseară, înainte de cină, spaniolul Adrian, un tânăr cam timid, a cântat la ukulele pe terasa unui restaurant Quinn și Adele. L-am aplaudat, pentru că ne-a plăcut. Ieri am întâlnit pe traseu o romăncâ plecată de 15 ani în Italia. După primii cinci kilometri de conversație în engleză, ne-am dat seama că ne putem continua călătoria împreună, vorbind românește. Azi dimineață, la plecare, am făcut un grup din două românce, un britanic, două franțuzoaice și un cuplu spaniol. Ne-am despărțit și ne-am regăsit. Am împărțit două mere la trei călători, i-am dat englezului din apa mea, iar el s-a revanșat cu o doză de suc, la primul stop. Apoi m-am despărțit de ei și am mers o vreme singură, atât de singură, că mi se părea că sunt sigură pe lume. Apoi am continuat alături de spaniola Rosa, din Alicante, care mi-a spus ca pe drumul ăsta „fiecare om are ceva să-ți dea”. Așa e. M-am despărțit și de ea și am plecat mai departe cu cele două franțuzoaice, iar una din ele mi-a dat din apa ei, sub soarele teribil de august, în Spania. Apoi am continuat drumul alături de doi englezi, am mers preț de două minute, cât să schimbăm câteva vorbe, împreună cu un new-yorkez. Cu toții au planurile și motivele lor, în timp ce eu mă întrebam care e al meu.

Drumul în sine, cel puțin în aceste prime două zile, este cumplit. În mare parte format din poteci, uneori înguste cât pentru un om, câteodată nici atât, abia ai loc cu rucsacul în spate, așternute cu bolovani mari și pietre ascuțite care îți rup tălpile, indiferent cât de bună ar fi încălțămintea pe care o porți. Unele părți sunt atât de abrupte, încât te întrebi cum ai putea să le cobori… Dar îți împrumută cineva un băț de sprijin și e ok, reușești. Oamenii îți dau plasturi, apă, pâine, medicamente, din ce au ei. Și tu dai din ce ai tu. Dacă o să-ți trebuiască mai târziu, o să găsești la cineva, cu siguranță 🙂

WP_20160802_008 WP_20160802_041

WP_20160802_008

Foarte mulți își scriu impresiile. În carnete, cu pixul. Stau concentrați și îi vezi cum încearcă să adune în cuvinte senzațiile unei zile, de fapt imposibil de descris. Mulți stau desculți, cu picioarele revoltate și rănite de tot mersul ăsta. Alții își spun povestea vieții. Afli lucruri teribile, lucruri minunate, lucruri uimitoare, lucruri dureroase, dar ce se întâmplă pe Camino rămâne pe Camino.

Sunt foarte mulți tineri, iar asta e o mare bucurie pentru mine. Tineri care vorbesc două-trei limbi străine, care înțeleg lumea ca un conglomerat, pentru care noțiunea de „țară” își pierde sensurile ei restrictive. Tineri care cântă seara „vechituri”, care sunt gălăgioși fără să fie vulgari, care au fizicul și psihicul potrivite pentru cei 25-28 de kilometri zilnici, în aceste condiții foarte grele. Și care a doua zi o iau de la capăt, cu energie, și te inspiră. Dacă ei sunt generația care urmează, am putea deveni mai buni.

WP_20160802_036

În fine, am ajuns la Larasoana, de unde voi pleca mâine dimineață spre Pamplona. Mă dor îngrozitor picioarele și spatele, am tălpile pline de bășici uriașe și dorm într-un pat suspendat, într-un dormitor mixt, la un han care are două toalete și două dușuri pentru cincizeci de oameni.

Având în față această realitate, mă întreb, pe drept cuvânt, de ce sunt aici. Răspunsul nu este, probabil, atât de important sau revelator ca întrebarea în sine.

Buen camino!

PS Chiar acum, când am terminat de scris, unul dintre pelerini a venit și mi-a spus că sunt toți adunați în bucătărie, unde italienii gătesc paste, și că sunt bine-venită, dacă vreau să vin. Vin, cum să nu! 🙂

WP_20160803_011

WP_20160803_010