Diminețile sunt întotdeauna grele, mai ales când nu vezi lumina zilei, ci doar un tun de ceață gri, intrat printr-o fereastră suspendată în tavan, printre ochiurile de geam ale dormitoarelor-pușcărie. Dar drumul te cheamă, și Mioki s-a trezit devreme, după obicei, și-a pus hainele negre de călătorie și a aburcat în cârcă rucsacul roșu. Nu se treziseră decât câțiva dintre ei și mergeau cu toții în vârful picioarelor, ca să nu-i trezească pe ceilalți. Într-una dintre băi se înfundase un veceu și japoneza Mioki s-a grăbit să plece repede, de silă. Europenii aveau defectul îngrozitor al murdăriei; toaletele erau peste tot la limita folosinței, dar pe ei – culmea!- treaba asta nu părea să-i deranjeze deloc.

A privit-o pe femeia care dormea în patul de deasupra. Avea chipul liniștit și Mioki a simțit pentru o clipă impulsul de a-i da la o parte de pe față o suviță din părul aproape alb, alunecată din agrafe. S-a retras ca sub un curent electric. Avea impresia că, dacă o atinge, ar fi ca și când s-ar afla în același timp și spațiu cu un alt „eu” al ei, unul din viitor. S-a scuturat și s-a îndreptat spre ieșire.

A deschis ușa hotelului și a nimerit direct în stradă și în ploaie: o bură măruntă, de câmpie spaniolă, deși nu era deloc la câmpie. Și-a scos pelerina roșie de ploaie, același roșu ca al rucsacului. A ridicat ochii spre cer: plumburiu, închis, umed. A oftat. Nu-i plăceau zilele ploioase, dar drumul trebuia să continue. Sub pelerină era destul de bine. Și-a protejat bine rucsacul și a pornit pe caldarâmul ud, spre ieșirea din oraș. Curând a părăsit zona istorică și pelerinii din multe colțuri au început să curgă, în afluenți, spre șuvoiul principal, tot mai gros, care-i reintegra în Camino. A mers destul, mult, pe străzi cu magazine pustii, închise la ora aceea, urmărind cu greu săgețile de pe trotuar. A trecut prin parcuri verzi, în care oamenii în vârstă își făceau deja plimbarea de dimineață și alergătorii antrenamentul; era marți, dar dimineața părea una de duminică. Trotuarul de ciment s-a înfundat într-un pasaj cam ciudat, dar lui Mioki i-a plăcut felul în care erau desenați pelerinii pe zid, ca umbre înclinate, așa cum i-ar fi bătut soarele dintr-o parte, dacă n-ar fi fost nor și ploaie. Umbrele se lungeau enorm și apoi dispăreau în întunecimea pasajului.

wp_20160809_002

Când a ieșit pe partea cealaltă, ploaia se pornise iar. A mărit pasul – unde, de ce? doar avea să mai meargă astfel ore bune- și a trecut pe lângă un băiat care își târa piciorul drept, șchiopătând. Mioki s-a oprit în dreptul lui:

– Ești bine?

– Nu prea, i-a răspuns el, cu durerea în ochi.

– Te doare piciorul?

– Cam.

– Stai aici.

Mioki i-a arătat o bancă de pe margine. Erau pe  un fel de „centură” a orașului, o șosea betonată, în miniatură, pentru pietoni, mărginită de băncuțe de lemn și fier fojat și de copaci firavi.

– Descalță-te.

Băiatul a privit-o ciudat, dar ochii fără expresie ai japonezei trebuie să-l fi convins. Și-a scos bocancul și șoseta și Mioki a văzut o gleznă umflată, un pic vânătă. În mod sigur și foarte dureroasă.

– De când ești așa? l-a chestionat ea scurt.

– De vreo trei zile.

– Te-a văzut vreun doctor?

– N-am fost.

Îi venea să întrebe de ce, dar ce relavanță ar fi avut? A pipăit ușor glezna, cu ochii la fața lui. Voia să-și dea seama unde anume îl doare mai tare. În spatele osului avea un punct dureros, căci l-a văzut icnind. L-a lăsat două secunde să se liniștească, apoi i-a ordonat scurt.

– Închide ochii!

– Ce naiba… a dat el să protesteze, dar i-a întâlnit din nou privirea hipnotizantă și a strâns pleoapele, mecanic.

Mioki a prins ușor glezna între degete. Se simțea scrânteala, nu era nimic grav, doar că n-o lăsase deloc să se vindece. Nici ea nu putea face prea mult, doar să alinieze puțin ligamentul rupt. A prins zdravăn, a tras aer în piept și s-a uitat la chipul băiatului. Stătea în continuare cu ochii strânși, în așteptare. Mioki a tras puternic de talpă, răsucind-o spre exterior. Băiatul a scor un icnet scurt, apoi a deschis ochii mari, înlăcrimați de durere.

– Asta a fost, a șoptit japoneza. Bea o gură de apă.

El s-a executat, iar Mioki a scos din rucsac un unguent analgezic și o fașă elastică și l-a doftoricit.

– Mai stai aici pe bancă zece minute. Ar trebui să te simți mai bine. Să nu mai iei calmante pe gură, trebuie să-ți controlezi durerea. Dacă devine mai rău, du-te la doctor. Deși nu cred. O să fii bine. Salut.

– Pleci?

– Plec. Ai ponit singur la drumul ăsta. Și eu la fel. N-ai nevoie de mine, nici eu de tine.

L-a privit țintă, iar el a dat din cap, fără nicio vorbă. Înțelesese. Era pe cont propriu, ca toți cei de pe Camino, în același timp și alături unii de alții, dar numai pentru cât voia fiecare, fără datorii, fără obligații.

A privit-o cum se îndepărtează, cu rucsacul de un roșu strălucitor ca un far prin pâcla ploii. Alergătorii treceau pe lângă el, cu căștile în urechi și privirea înainte, fără să-l vadă. Apoi, când s-a uitat iar, Mioki dispăruse. Dacă n-ar fi fost fașa elastică și glezna alinată, poate nici n-ar fi crezut în existența ei.

 

Prima oră a trecut așa, cu ploaie și nor, până când s-a trezit într-un pădure de periferie, unde se termina și orașul. Mioki nu mai văzuse până acum, pe drum, loc mai frumos ca ăsta. Copaci uriași, unii marcați cu tăblițe care arătau că sunt protejați, veverițe, familii întregi de lebede care se odihneau pe iarbă și un lac verde, curat și clar. La marginea potecii pietruite șiroia un izvor – uimitor de subțire și de viu, exact ca cele din Japonia.

Mioki și-a spus că seamănă cu gândurile ei – la fel de clare, în curs limpede și nestăvilit, în curgere subțire.

wp_20160809_011

Deodată, pârâiașul s-a tulburat și pe marginea lui se vedea adunată mătasea broaștei. Apa stătută și verde a indispus-o. Cum îi erau gândurile acum? Încotro se adunau și din ce? S-a gândit la misiune. Pe zi ce trece îi părea tot mai inutilă și mai stranie, tot mai lipsită de sens. La început o privise ca pe suprema ei împlinire, fusese educată și motivată s-o ducă la capăt, iar acum o seca de puteri numai gândul că ar trebui să ia de pe Camino o piatră, darămite ceva atât de important ca lucrul pe care îl avea ea de luat. De fapt, nici nu era un lucru.

wp_20160809_007

wp_20160809_010

Mioki a ridicat ochii de la pârâu și s-a uitat în depărtare. Ajunsese la capătul pădurii, urma un dâmb și apoi viță de vie nesfârșită. Ploaia se oprise, dar nu era soare. Doar un cer acoperit. S-a așezat pe o bancă, să mănânce un sandvici. Îl avea în rucsac de aseară, așa că pâinea se umezise puțin, dar nu avusese mic dejun, așa că l-a mâncat, de foame. Drept în fața ei era un copac bătrân și Mioki a citit plăcuța: „Stejar protejat”. A auzit în spate voci. S-a întors și a văzut un grup pestriț. Și-a dat seama că ar vrea să-i aștepte, să meargă împreună, și a rămas pe loc. Vorbele se auzeau din ce în ce mai deslușit, vorbeau cu toții tare și râdeau. Apoi, dintr-o dată, a zărit-o între ei pe femeia aceea. Avea o pelerină de ploaie albastră și șuvițele blonde îi ieșeau de sub glugă. Striga și ea la fel de tare ca ceilalți, într-o limbă necunoscută, probabil înrudită cu a celorlalți, căci se înțelegeau cu toții între ei.

Văzând-o, Mioki s-a răzgândit. Deja simțea cum o strânge coconul, tăindu-i răsuflarea. Numai vederea acelei ființe o făcea să se simtă imaterială, transparentă. Ca și când și-ar fi pierdut de tot consistența, ca și când ar fi o ființă de aer. S-a întors pe călcâie și a mărit pasul, când s-a auzit strigată:

– Ikebanaaaa!

Era o voce de bărbat cu accent spaniol. Lui Mioki i-a fost teamă să nu fie epilatul. „Toți ciudații laolaltă”, și-a spus ea. Voia să se prefacă a nu-i fi auzit, să-și vadă de drum ca și când n-a înțeles că pe ea o strigă.

– Ikebanaaaa!

„Nesuferiții”.

Mioki nu se regăsea în felul ăsta de-a privi oamenii. Și pe Camino îi plăceau chiar mai mult decât la ea, în Japonia. S-a întărit și s-a întors să-i privească. Se apropiaseră mult, le distingea bine siluetele. Erau mulți, vreo zece. Pe cer se ițise o rază și pe chipul ei, un zâmbet. Grupul arăta perfect. Oameni de toate vârstele, de toate staturile, de toate greutățile și de toate vorbele. L-a zărit pe brazilian, pe neamț, pe evreică, două franțuzoaice, indoneziana, femeia blondă,  epilatul și încă doi, pe care nu-i știa. I-a așteptat sub raza aceea de soare, cu fața luminată, cu gândul la misiune, din ce în ce mai convinsă că e o greșeală și că ar trebui să-i vorbească maestrului despre asta. Sau, cel puțin, despre ce simte în legătură cu asta.

 

M-am folosit de un artificiu ca s-o cunosc pe Ikebana, cum îi ziceau ceilalți. I-am văzut în zare rucsacul roșu de care atârna o pelerină de ploaie la fel de roșie și i-am întrebat pe tovarășii de drum cine-i fata aia din depărtare. Era imposibil s-o distingi de la distanța aceea, dar eram sigură că și ei știu culoarea turbată a rucsacului ei.

– E japoneza, Ikebana, mi-a răspuns un spaniol negricios, cu părul parcă dat cu ulei.

– O știi?

– Da, apare și dispare când te aștepți mai puțin.

Exact ăsta era și sentimentul meu. Mi-a venit să-l întreb, și poate chiar aș fi făcut-o dacă nu m-aș fi temut că o deconspir, dacă nu cumva are și el impresia că Ikebana este numai în mintea noastră. O plăsmuire de pelerin.

Însă s-a apucat s-o strige cât îl ținea gura, iar Mioki s-a prefăcut mai întâi că nu ne aude. Știam sigur că nu-i așa, pentru că se întorseseră alții, care treceau pe lângă ea, spre ieșirea din pădure. În cele din urmă, a cedat. S-a răsucit și rucsacul a dispărut, întors în cealaltă direcție. Era îmbrăcată în negru, ca în fiecare zi. Ne-a făcut cu mâna și am văzut deasupra ei o rază care o scălda într-o lumină subțire, de dimineață. Ieșise soarele.

 

Când au ajuns-o din urmă, Mioki era pregătită de plecare. Părea că abia așteaptă să-i vadă făcând o pauză, ca să plece întins. Dar nu s-a oprit nimeni. Grupul a înghițit-o imediat și indoneziana s-a lipit de ea, probabil dintr-o afinitate a ochilor oblici. Erau cu toții la început de drum, nu obosiseră încă  – nu făcuseră, la urma urmelor, decât patru-cinci kilometri-, așa că râsetele se țineau lanț și au contaminat-o. La început s-a simțit privită, apoi s-a gândit că e poate numai obsesia ei, fiindcă femeia blondă părea să se înțeleagă foarte bine cu evreica și cu neamțul, alături de care era prinsă într-o conversație cam prețioasă despre culturi și popoare.

Nici n-a simțit când a trecut vremea. În zare se zărea lacul pe lângă care trecuseră dimineață și, dincolo de el, Logronõ.

wp_20160809_013

wp_20160809_004

Următorii douăzeci de kilometri s-au scurs în urcușuri și coborâșuri printre podgorii, cu aroma frunzei de viță plutind deasupra lor. S-au oprit să mănânce într-un han stingher și Mioki s-a nimerit chiar lângă femeia blondă.

– Sunt Maria, i-a întins ea mâna, prietenoasă.

– Mioki.

– Mioki, a repetat cealaltă. Japonezei îi era ciudă că sunetele îi ieșiseră perfect. „Dintre toți, tu te-ai găsit prima să-mi spui corect numele”.

– Pentru că eu ți l-am dat.

– Poftim? a sărit Mioki ca arsă.

– Poftim? s-a repezit cealaltă, speriată și ea de reacția micuței japoneze.

– Ce-ai spus adineauri?

– Ți-am repetat numele; l-am zis bine?

Mioki s-a simțit rușinată. Femeia nu spusese nimic, dar ea auzise ceva în minte. Obsesia asta trebuia să înceteze. Coconul auriu plutea în jurul ei, izolând-o de rest. Se bucura și se simțea în siguranță și, pentru prima dată în această călătorie, a simțit nevoia să se conecteze cu maestrul.

După ce au terminat masa, ea a rămas în urmă.

– Vă prind și eu, mai încolo! le-a strigat ea.

S-a îndepărtat de han și și-a întins pelerina pe iarbă, sub un copac. Nu mai ploua de mult, dar cerul rămăsese înnorat, cu câte o spărtură prin care se strecura, când și când, câte o rază de soare.

A închis ochii și a trecut dincolo, pentru munți, ape și orașe. Maestrul o aștepta cu răbdare, de zile întregi.

– Mioki-san.

– Maestre.

Au schimbat gânduri, crâmpeie de idei, stări. Maestrul voia să înțeleagă, dar și Mioki la fel. I se părea, însă, că de află la depărtări uriașe. El îi alerga prin minte, ca să cuprindă senzațiile ei din ultimele zile, când Mioki știa deja că sunt de necuprins și că maestrul se străduiește degeaba. Ar fi râs, dacă n-ar fi fost vorba de el.

Apoi a venit și întrebarea, clară.

– Cum merge misiunea?

– Maestre, misiunea trebuie să aștepte. Aș vrea să înțeleg ce-i cu coconul.

Îl văzuse și el, adăsta acolo, auriu și clar, învăluind-o.

– Nimic nu-i mai important decât misiunea.

Mioki avea impresia că o ocolește, deși el știe răspunsul. A simțit nevoia să pună întrebarea:

– Ce-i cu coconul?

Maestrul tăcea. Și atunci Mioki a văzut limpede în jurul lui o aură argintie. Maestrul avea propriul lui cocon.

A deschis brusc ochii, ca trezită dintr-un vis profund, tulburător, despre care nu putea spune dacă a fost frumos sau urât.

S-a ridicat, și-a strâns mașinal pelerina de ploaie, a îndesat-o în rucsac și a plecat în grabă, să prindă grupul din urmă. Nu se putea să fi ajuns așa departe.
wp_20160809_028

Drumul spre Najera a curs cu multă veselie. Pe drum s-au lipit de noi și niște italieni și uite-așa, inspirați de viile din stânga și din dreapta, am mers înșirați pe drum vreo cincisprezece-douăzeci de oameni de toate soiurile, de la albul lăptos al israeliencei până la brunețiul indoneziencei. Se aud strigăte în toate limbile, curg glume și bancuri interculturale și nimeni nu se supără, pentru că nu-i nimic de supărare și, oricum, pe drumul ăsta nimic nu-i mai tâmpit și lipsit de sens decât „politically correctness”-ul. Uneori, drumul merge paralel cu șoseaua, de care ne separă un gard de plasă pe care trecătorii au însăilat cruci din paie, panglici sau crenguțe.

wp_20160809_015

Apoi coborâm iar, urcăm și zărim undeva, departe, un taur uriaș din tablă, vizibil peste acoperișuri și dealuri. Spaniolă treabă, categoric 🙂.

wp_20160809_017

Și nu e tot. Dăm peste un orășel cetate, construit tot pe o movilă, iar în vârf, chiar sub nori, are o cușmă de pădure. Dăm și peste o cramă (doar suntem în La Rioja), unde ne-am pozat cu toții lângă o sticlă uriașă de vin și ne-am bucurat că mai avem „doar”576 de kilometri până la Santiago, deși socotelile noastre arătau că mai sunt cel puțin 650. Dar fie! Până la urmă, drumu-i drum și prietenii prieteni, și toată frumusețea este aici, cu noi.

wp_20160809_019-copy

wp_20160809_020

Mioki a rămas în urmă. Am simțit-o cumva străină și aricită, de parcă i-ar fi teamă de mine, așa că am lăsat-o în pace. Dacă va fi ceva de înțeles, va înțelege. La fel și eu.

wp_20160809_027