Plecarea din Los Arcos lasă soarele în spatele porților orașului. Seara trecută, petrecută în liniște și meditație, îi dăduse o energie nouă. Mioki găsise o piațetă mică și nepopulată, aparte de restul orașului, cu trei băncuțe și un robinet cu apă. De jur împrejur, case cu două etaje, cu ferestrele închise și storurile trase. Printre două șiruri de clădiri se deschidea, exact în fața ei, priveliștea spre un perete muntos, roșiatic, de care se sprijinea umărul orașului.

Nu avea să uite niciodată Los Arcos. Așezarea asta avea în ea ceva ce te făcea să te simți minunat, o liniște sau o veselie pe care sufletul ei obosit a folosit-o ca să se umple iar, căci mai avea în față sute de kilometri.

wp_20160808_007

Pe Camino ai trei lupte mari de dat. Trupul rănit și îndurerat, care trebuie să îndure suferința fizică și să rămână suficient de puternic, cât să te ducă mai departe. Mintea încercată de tot felul de gânduri, care mai de care, transformată într-o oglindă a ta de o limpezime cum n-ai mai avut, astfel că ți se pare că toate în care te-ai privit până atunci au fost aburite, deformate sau pur și simplu negre, întunecate. Sufletul, care trebuie să îndure singurătatea și tovărășia deopotrivă, să reziste asalturilor celorlalte suflete, pornite să-l cucerească, să-l absoarbă sau să-l desfacă în mii de foi subțiri, mai subțiri decât pânza de păianjen.

Ieri pe la prânz, când a ajuns aici, a asistat neputincioasă la o scenă care a făcut-o să sufere puțin. O mamă și un fiu, într-o luptă neplăcută, în care el voia să rămână, iar ea să meargă mai departe. Fiul (un flăcău de vreo douăzeci de ani, cu mintea cât o nucă și voința cât un bob de mac), încerca toate tehnicile posibile: se smiorcăia, plângea cu lacrimi, se răstea, implora, urla din toți rărunchii, amenința, își smulgea părul din cap și se lovea cu pumnii în piept, ba chiar a sărit să dea în maică-sa și poate că ar fi dat, dacă nu s-ar fi repezit la el cei care erau prin preajmă și Mioki odată cu ei. Atunci băiatul i-a aruncat mamei bagajul în drum și i-a smuls din mână toiagul de pelerin, iar japoneza s-a dus să le ridice și i le-a pus femeii la picioare. Apoi a privit-o cu ochii ei negri, stăruitori. Știa că fiul este rezultatul educației ei, însă îi era milă. Mama avea o privire goală, nici măcar n-a mulțumit, fiindcă nu știa cum și nu știa de ce. Mioki a înțeles atunci că ei doi, mama și fiul, se află pe cărări diferite, poate pe sensuri diferite, și că nu se vor mai întâlni niciodată, deși pentru asta plecaseră la drum.

Așa că plecase și-i lăsase în plata Dumnezeului lor. Găsise piațeta și, după mai bine de zece zile de la plecarea de acasă, din Kyoto, se conectase cu maestrul. Îl aflase în pădurea de bambus, pe cărare, printre trunchiurile înalte, subțiri și verzi. La dreapta lui aproape că vedea, în vale, mocănița roșie. Nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama că maestrul era supărat pe ea. I-a reproșat că uitase de misiune și că plecarea ei pe Camino era pe cale să nu mai însemne nimic. Mioki n-a ripostat. N-a scos niciun cuvânt, ca și cum se golise de vorbe. Gândurile i se aliniau ordonate, mintea se așeza în straturi limpezi, fără tulbureala de adineauri. Nu prea înțelegea ce vrea maestrul, dar îi era clar unde este ea. Coconul o înfășura protector, cu plasa lui fină și subțire, dar tare ca oțelul. Părea încă invizibil pentru maestru – dar pentru cât timp? În spatele pleoapelor lăsate ale japonezei se țesea, ca la gherghef, o poveste nouă. O stampă. Cu verdele pădurilor spaniole, galbenul câmpurilor, ruginiul de pe acoperișurile caselor, albul potecilor, albastrul cerului senin. Și în mijlocul lor, ca o furnică neagră cu un punct roșu în spate, se afla ea, Mioki, ea, Ikebana.

Maestrul a dispărut. În locul lui a rămas mirosul pădurii de bambus și zgomotul izvoarelor. Mioki a mai stat o vreme acolo, ca să-și ostoiască dorul de casă, apoi s-a îndepărtat și a revenit în piața micuță din piatră, între zidurile caselor și peretele roșiatic de stâncă. Soarele îi bătea direct pe față. Ea liniște și era și ea liniștită. Și-a dat seama că iubește Camino. Și-a dat seama că asta îi pune zdravăn în pericol misiunea. Și-a dat seama că va trebui să ia o hotărâre. Dar nu acum. Mai avea timp.

wp_20160808_008

Am zărit-o iar în fața mea. Mă așteptam să avanseze mai repede decât mine, fiindcă era mult mai bine antrenată, dar, nu se știe de ce, aveam cam același ritm. La un moment dat m-am oprit să mă odihnesc într-un loc dintre cele mai frumoase de până acum: la marginea unei cărărui înguste de piatră albă, pe o bancă, sub o salcie, în mijlocul miriștilor cosite, mirosind a iarbă uscată. Nu cred că am văzut lucru mai frumos. Așa că am pierdut-o iar din ochi, dar știu că, în cele din urmă o s-o prind din urmă. Și când o să se întâmple, m-am hotărât să-i vorbesc. Era timpul.

Drumul curgea mai frumos ca oricând. Soarele ardea, dar (cumva) Mioki nu simțea căldura atât de rău ca în alte dăți. A dat, pe poteca pietroasă, peste o pereche de sandale lăsate de cineva în drum. S-a oprit și s-a uitat la ele. Nu erau abandonate acolo din neglijență, ci în semn de încurajare. „mergi mai departe, pelerinule, drumul continuă!”. Nu s-a îndurat să plece prea repede, voia să le înțeleagă sensul, să nu uite de ele când o să ajungă mai aproape de destinație.

wp_20160808_010

– Ikebana!

Cineva o striga din urmă. Doi americani pe care îi cunoscuse acum câteva zile. „Ăștia sunt mai rău ca europenii”, și-a spus ea în gând și a zâmbit. Îi erau dragi așa cum erau, cu accentul lor pronunțat, cu vocalele rotunjite și afectate – orice pronunțau suna ca în „americană”.

– Ce faceți, băieți?

– Am plecat să cucerim Logronõ. Tu până unde mergi azi?

– Tot până acolo.

– Hai cu noi!

Mioki s-a înșirat în urma lor. Aveau un pas vioi, de oameni tineri și antrenați, așa că i-a convenit de minune. Asta însemna că, cel puțin o vreme, nu mai tândălește pe drum. Au vorbit nimicuri, ei povestind despre viața lor din America, ea despre viața ei de la templu. Păreau fascinați și din când în când mai scoteau câte un „wow, awesome”, dar le lipsea semnul exclamării, cel adevărat, din suflet. Mioki știa, dar n-avea cum să se supere. Ce treabă aveau ei cu minunea traiului ei de pe muntele japonez? Niciuna.

Au făcut o pauză într-un bar murdar, unde au mâncat un sandvici și au băut suc de portocale. Scaunele de plastic erau rupte și prăfuite, dar pentru niște pelerini transpirați și plini și ei de praf, lucrul ăsta nu putea să aibă prea mare importanță. Cel mai bine era că râdeau și că li s-au alăturat și alții, spanioli tineri care știau vreo două-trei cuvinte englezești, un neamț grăsun și un portughez negricios, care îi aducea aminte lui Mioki de spaniolul epilat pe picioare. La o masă alăturată, un italian se răstea la o femeie tânără, cu părul lung împletit în codițe subțiri. Ea îi reproșa că n-are pic de răbdare, și italianul se scuza în felul lui, impulsiv și nepoliticos:

– Așa sunt bărbații italieni, pasionali!

– Dar și femeile columbiene sunt aprige, i-a răspuns ea fără teamă. Apoi au izbucnit amândoi într-un râs sănătos, zgomotos, care a umplut curtea.

Au plecat mai departe și, în nici douăzeci de metri, au dat peste un restaurant mic, cochet și foarte curat.

– Întotdeauna al doilea bar e mai bun, a spus unul dintre americani. Trebuie să-mi aduc aminte de asta când sunt pornit să mă proptesc în primul refugiu ce-mi iese în cale.

Știau cu toții că în teorie e corect, dar în practică principiul e aproape imposibil de aplicat. Câteodată aștepți locurile astea cum așteaptă un însetat oaza deșertului, te lățești în primul scaun care îți iese în cale și abia mai ai energie să comanzi ceva de mâncare și de băut.

Au intrat într-o farmacie să-și cumpere plasturi și unguente pentru tratat rănile. Era îngrozittor de aglomerat, după primele două sute de kilometri începeau deja să se simtă efectele.

Apoi drumul s-a întins iar, a urcat, a coborât, a trecut printre grânare și păduri. La un moment dat s-a ivit și vița de vie, trunchiuri scurte și grele de rod, dar și miriștile nelucrate, cu levănțică sălbatică, fără parfum.

wp_20160808_017

Suișurile și coborâșurile mă istovesc îngrozitor. Mă dor tălpile, mă ustură bășicile, dar am sufletul ușor și nici măcar nu-mi dau seama de unde vine. Poate de la „câmpul cu speranțe”, cum îi spun eu…

Câmpul ăsta este ceva foarte emoționant. Când treci pe lângă el ți se zburlește părul pe ceafă și ți se încrâncenează carnea pe tine. De fapt, este o zonă pietroasă, chiar lângă potecă, deschisă în vârful unei pante abrupte, pe care te sufoci urcând-o. Când ajungi sus, găsești oameni care stau pe jos, în fund, scriind de zor bilete. Te întrebi ce i-a apucat și apoi te dezmeticești: în dreapta este o mare de speranțe scrise pe hârtie. Bilete mici și mari, albe și colorate, proptite cu bolovani ca să nu le ia vântul. Am rămas prostită în fața lor. Acolo erau dorințele și speranțele a sute, mii de oameni. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Zăceau pe jos, sub pietre, multe-multe de tot, în soare, vânt și ploaie. Cuvinte spuse nu se știe către cine, poate către soartă sau poate către sine.

Cred că le-am privit, pierdută, vreun sfert de oră. Uitasem că mă dor picioarele și uitasem să-mi las sacul din spate. Am simțit o mână pe umăr.

– Vrei o foaie de hârtie?

Un băiat blond își dezmembrase carnetul și împărțea foi din el tuturor celor care voiau să lase acolo un bilet.

– Nu, mulțumesc, am. Dă-i cui nu are.

– Pix?

– Am.

Aveam tot ce-mi trebuia, doar că nu știam dacă vreau să las un bilet. Dacă am ceva suficient de important de dorit încât să rămână acolo, în energia aia. Dar mereu ai ceva. Altfel nu se poate.

– Atunci fă să merite foaia aia și pixul ăla, mi-a spus el.

L-am privit în ochi. Se uita la mine fără frică, părea un pic dus. Dar ce spunea era tare adevărat. „Fă să merite”.

Mi-am scris biletul și l-am pus sub o piatră. L-am mai privit o vreme, le-am mai privit și pe celelalte, m-am uitat și la cei care, concentrați, scriau. Unii zâmbeau. Cineva plângea. Cineva se uita la cer. Oameni.

wp_20160808_021
wp_20160808_018

Logronõ i s-a arătat după o curbă – un oraș mare și frumos, început cu un părculeț și un pod peste un râu. Strada era străjuită de lampioane scunde, ceea ce i-a făcut mare plăcere lui Mioki, care și-a amintit de Japonia și de obiectele ei miniaturale, prinse într-un amplu peisaj urban. S-a oprit în primul hotel ieșit în cale – modern, curat, impersonal. Dormitoarele de treizeci – patruzeci de persoane dădeau toate spre o curte interioară și asta le făcea să aibă un aspect de celulă de pușcărie. Dar era puțin important, fiindcă libertatea este înăuntru, nu în afară. Mioki știa asta din Japonia.

S-a urcat în patul etajat ce-i fusese alocat, ca să-și odihnească un pic picioarele și spatele. A și ațipit vreo jumătate de oră. Apoi s-a ridicat, a făcut un duș și și-a aranjat hainele pentru a doua zi. A ieșit în oraș ca să mănânce și a cerut ceva ce-i amintea de casă: orez negru, cu cerneală de sepie. A fost tare bun – dacă ar fi închis ochii și-ar fi putut imagina că se află în restaurantul mic unde mânca de obicei când părăsea Arashiyama și ieșea în oraș. Vedea în minte felinarele, stampele și literele japoneze, cutia cu bețișoare de pe masă și pe tinerii cufundați în telefoanele lor. Însă era frumos și aici: un bulevard plin cu oameni relaxați, ieșind la plimbare, oprindu-se să vorbească, să-și mângâie pruncii, să râdă.

Și atunci, Mioki și-a dat seama ce era diferit. Cel mai important dintre toate lucrurile – faptul că oamenii se priveau în ochi și ăsta era gestul cel mai firesc din lume. Nu înțelesese până azi, nu-l prinsese în cuvinte, deși îl simțise mereu acolo. Se priveau în ochi tot cum o făceau și japonezii, numai că nu doar atunci când își adresau cuvinte. Se priveau drept în ochi pe stradă, în magazine, lângă robinetul cu apă din piața publică, când se fereau de soare pe sub vreo copertină mai răsărită, la ghereta de înghețată sau când treceau unii pe lângă alții. Fără teamă, fără prejudecăți, cu simplitate – poate ai să-mi spui ceva, sunt aici, să te ascult. N-avea nevoie de nicio misiune ca să priceapă asta.

S-a bucurat de seara petrecută în oraș. S-a lungit mult, plimbându-se pe străzi. A prins-o și ploaia, dar n-avea prea mare importanță: era caldă și măruntă, de vară.

Când s-a întors la hotel, cei mai mulți dormeau. A intrat tiptil în dormitor și a dat să se urce în patul suspendat, cu grijă să n-o trezească pe cea care dormea jos. Apoi, dintr-o dată, a încremenit. În patul de dedesubt, ghemuită în sacul ei de dormit albastru, era femeia cu părul blond-alb. Mioki sperase s-o fi lăsat în urmă, dar se ținea de ea ca scaiul și micuța japoneză simțea cum coconul auriu se hrănește inexplicabil din prezența acestei femei.

A escaladat fermă cadrul de metal, hotărâtă ca a doua zi de dimineață să pornească devreme și să-și piardă urma.

Urcuș din nou. Vezi dinainte cum suie drumul și te întrebi dacă o să poți să-l duci – dar e numai o întrebare ca oricare alta, fiindcă poți întotdeauna. Intrăm într-un sat frumos de tot, unde mă opresc, împreună cu franțuzoaicele, să ne luăm ceva de-ale gurii. Două doamne elegante și coafate țin un magazin micuț și o tarabă de fructe, unde iei ce vrei, plătești cât vrei și îți iei singur restul din coșuleț. Mă învârtesc în jurul unor piersici, încercând să găsesc bani potriviți. Una dintre patroane curăță de coajă o piersică, o taie felii și-mi întinde și mie.

– Poftim, ia să-ți astâmperi pofta!

– Mulțumesc, dar cumpăr și eu acum.

O refuz. Încerc să sune politicos.

– Până cumperi, ia de-aici!

Îmi zâmbește și e imposibil să nu iau. Sunt foarte-foarte bune, iar ea are un zâmbet plin de căldură. Mă cheamă în curte, unde au amenajat un loc de spart sâmburi de migdale. Un coș plin. Mă învață cum să fac, apoi îmi face poze. Aș sta aici la nesfârșit, să mănânc piersici din astea curățate de coajă și să sparg sâmburi de migdale. Au un gust minunat, fără legătură cu ce găsiți în punga de la supermarket. Vreun sfert de oră nici nu mai fac altceva. Vin și franțuzoaicele, le dau și lor și ne minunăm toate, sub ochii plini de zâmbet și căldură ai gazdei.

wp_20160808_016

Apoi plecăm mai departe pe dealurile verzi și câmpurile prăfoase care ni se aștern înainte. Peisajele de pe drum sunt fabuloase, dar ce-mi place mai mult și mai mult este faptul că orașele, cât de mici, au toate un „centru vechi”, adică treaba aia istorică, doar că e mai multă istorie. Centrul ăsta este concentrat în jurul bisericilor, foarte austere, drepte și gri. Pe de alta parte, atunci când traversezi orașe mari ai un sentiment ciudat. Zonele industriale sau periferiile sărace sunt într-un contrast incredibil cu partea istorică a orașului, și chiar dacă știi că asta e realitatea, faptul că le parcurgi pe toate într-o oră îți dă o senzație ciudată.

M-am despărțit de franțuzoaice la Viana. Ele au rămas acolo peste noapte, dar eu am simțit că mai pot zece kilometri, până în Logronõ. Am făcut o pauză lungă într-un părculeț de la marginea Vianei, unde mi-am oblojit rănile de la picioare, am mâncat și am zăcut în iarbă, la umbră, cu capul pe rucsac.

wp_20160808_025

wp_20160808_027

wp_20160808_031

Apoi am traversat orașul și, în scurt timp, drumul a intrat pe dealuri cu podgorii – mă apropii de granița cu provincia La Rioja, renumită pentru vinurile ei. Era să cad când m-am aplecat să fac o poză unui ciorchine plin, cu boabe colorate diferit, de la verde deschis de tot până la vinețiu închis. Mereu au fost convinsă că pozele astea sunt făcute în Photoshop, așa că nu m-am putut abține când l-am văzut acolo, în fața mea, atârnând în codița lui încârcelată, colorat ca un pumn de pietre prețioase. Când m-am ridicat, am simțit cum îmi pârâie genunchii și chingile rucsacului au scârțâit sub greutatea încărcăturii, trăgându-mă înapoi de umeri.

wp_20160808_034

wp_20160808_035

Apoi am pornit iar la drum, pe urma celorlalți, până în Logronõ, unde am și rămas peste noapte. Am ieșit puțin în oraș și m-am întors în dormitorul-pușcărie când toate luminile erau deja stinse, așa că m-am urcat în pat pe dibuite și am adormit în două minute. Cumva, înainte să mă fure somnul, mi s-a părut că zăresc lucind în întuneric un rucsac roșu, aruncat la celălalt capăt al cadrului de metal. Dar ochii mi se închiseseră deja după zece ore și treizeci de kilometri de drum istovitor, iar trupul ostenit stinsese toate luminile conștiinței de sine, așa că nu mi-am mai bătut capul cu asta. Avea să vină ea și dimineața.

wp_20160808_036