Mioki s-a întrezit înviorată și înveselită. Din patul ei suspendat, s-a uitat în jos, la femeia de dedesubt, o chinezoaică grasă, profesoară de engleză. Se trezise și ea și i-a zâmbit lui Mioki, când a văzut capul mic și tuns ițindu-se de după muchia de metal.

La micul dejun, toată lumea părea în aceeași dispoziție. Râdeau tare, ciocneau cănile grosolane de porțelan și se întăreau pentru încă o zi pe Camino. Doi italieni și un neamț se luau amical peste picior, povestind cum vărsaseră berea aseară. „Sigur nu neamțul a vărsat-o, ei nu pierd nicio picătură aiurea.” Și au izbucnit cu toții în râs.

Mioki a aruncat ochii pe geam. Soarele răsărea din dreapta bisericuței, poleindu-i turla severă. Apoi și-a adus aminte de cei care dormiseră afară. Părea răcoare, cel mult 10 grade. A lăsat cana cu ceai și a sărit în picioare. De unde se afla putea vedea locul de joacă al copiilor și toboganele. Sub ele, o grămadă de boarfe și cei trei amărâți forfotind pe lângă ele. Alături de ea, la fereastră, un american se uita și el, oarecum amuzat. Mioki l-a privit aspru.

– Nu-ți face griji, poate că a fost mai bine de ei că au dormit afară, a spus el, cu un zâmbet formal, tipic american, rostogolind toate vocalele una în alta.

– Zău? i-a replicat Mioki îndrăzneață. Atunci de ce nu i-ai cedat locul tău în pat unuia dintre ei?

Apoi a rămas cu gura căscată, uimită de îndrăzneala ei. Americanul era și el uimit, ca unul scos din politețea falsă cu care era obișnuit. Mioki aproape că se aștepta să-l audă spunând „ascultă, Ikebana, îți cer să mă respecți!” Tâmpenia aia a lor, cu respectul… s-a gândit micuța japoneză și s-a îndepărtat, lăsându-l perplex la fereastră.

Și-a terminat ceaiul și felia de pâine cu unt și gem. Dacă-i era foarte dor de ceva, lucrul ăla era mâncarea japoneză. I se părea că nici laptele nu are același gust. Găsise undeva, într-un supermarket, niște lapte din Noua Zeelandă, și  odată cu el, și gustul de acasă. Aici, toate erau grase, unsuroase, sărate. Îi era dor de bucățelele fragede de pește crud, de orez și salate simple, cu un strop de sos.

Când a ieșit, a izbit-o în nări mirosul vântului de dimineață. Exilații de afară plecaseră, probabil plictisiți să-i tot întrebe fiecare nou-ieșit din pensiune „ai stat aici toată noaptea?” Mioki s-a simțit puțin rușinată. Și pentru că dormise sub un acoperiș, iar ei nu, și pentru că i-o retezase americanului și nu apucase să-și ceară scuze. „Și nici n-o s-o fac”, și-a spus ea, apoi a bușit-o un râs nebun.

wp_20160807_001

wp_20160807_003

wp_20160807_004

A ieșit din sătuc și a apucat-o pe un drum care ducea întins printre dealuri moi, peste care vedeai până în depărtare. S-a oprit la o fântână și și-a umplut sticluțele cu apă rece, proaspătă, apoi a pornit din nou, cam agale pentru cei 12.5 kilometri pe care îi avea de străbătut azi. Poteca șerpuia lină, destul de bătătorită, aerul era răcoros și soarele bun, încă suportabil. Câmpurile arătau minunat, iar ea – așa singură cum era în toată pustietatea aia aurie- se simțea ca între dunele unui deșert parfumat a fân.

Apoi i-a văzut în depărtare. Trei bărbați călare pe catâri, înșirați de-a lungul cărării. Nu-i venea să-și creadă ochilor, căci imaginea tremura ușor, ca într-o fata morgana de arătură. S-a uitat mai bine. Apoi și mai bine. Le distingea traistele viu colorate, atârnând de-o parte și de alta a spinărilor catârilor. Apoi s-au oprit într-o poieniță, sub plopi. Mioki a grăbit pasul, ca să-i prindă din urmă.

Când i-a ajuns, a văzut că erau și ei tot asiatici. Negricioși, mici de statură.

– Bună ziua, a salutat ea timid, așa cum făcea acasă.

– Bună ziua, au răspuns bărbații, cu o plecăciune scurtă.

– De unde sunteți?

A pus întrebarea cam abrupt, așa cum n-ar fi făcut-o în Japonia.

– Din Indonezia.

– Pe Camino?

– Pe Camino. De șase luni.

Mioki a crezut că nu aude bine.

– De șase luni? a întrebat ea, ca să se asigure.

– De șase luni. Am venit pe catâri din Indonezia.

– Cum, din Indonezia?

A avut sentimentul că, dacă le-ar auzi altcineva dialogul, l-ar considera de-a dreptul stupid, însă simțea nevoia tot timpul să repete, fiindcă ce-i spuneau i se părea de necrezut.

– De acolo venim. Am plecat călare și am făcut tot drumul pe catâri.

– Și mările? Cum le-ați trecut?

– Am urcat catârii pe vapor. De aia ne-a luat atât de mult.

– Ați urcat catârii pe vapor?

„Trebuie să încetez să mai repet totul, ca tâmpita. Să caut să-i înțeleg din prima”. Se uita la ei, destul de confuză, Păreau zdraveni la minte. Ba chiar zâmbeau ușor, cu aerul că-și bat un pic joc de ea.

– Vă bateți joc de mine? i-a întrebat, privindu-i direct cu ochii ei negri, fără expresie.

– Nici vorbă, i-a răspuns cel mai vârstnic dintre ei. Ne pare rău dacă te-am jignit. Dar acesta este adevărul.

A scotocit într-una din traiste și a scos de acolo un pașaport cam ferfenițat, pe care i l-a întins. „Dacă are toate vizele în el, o să mă simt tare, tare rușinată”, și-a spus ea, dar tot a întins mâna să-l ia.

Erau peste cincisprezece vize, toate de șase luni încoace.

– Câți kilometri? a întrebat scurt, aproape fără glas.

– Peste 12.000.

Le-a privit fețele care stăteau mereu în pragul unui râs. Aproape că nu-i venea să-i creadă, dar pașaportul stătea mărturie, și chipurile lor arse de soare, și catârii osteniți. A făcut o plecăciune, a mângâiat pe grumaz unul dintre animale și a plecat mai departe, prin soare, printre câmpurile cosite. După ce s-a îndepărtat suficient, s-a mai întors de câteva ori, să privească îndărăt. Probabil o vor prinde din urmă, deși nu păreau să se grăbească. Animalele pășteau liniștite și oamenii se întinseseră la soare, poate chiar adormiseră acolo, între lanurile Spaniei. Ar fi vrut numai să știe pentru ce bătuseră ei atâta drum, însă nu avusese curajul să-i întrebe, nici ea nu știa de ce.

wp_20160807_002

wp_20160807_006

wp_20160807_008

După o curbă i-a ieșit în față o cunoștință veche, epilatul din prima seară. Când l-a văzut, lui Mioki aproape că i-a venit să verse. Ăsta și păpușelul horcăitor erau doi dintre oamenii care îi întorceau stomacul pe dos. De fapt, nu ei, ci amintirea lor. De fapt, nu amintirea lor, ci a ceea ce făceau ei. Până să-l prindă din urmă, s-a gândit la o strategie de evadare. Orice, numai să nu fie nevoită să meargă alături de el nici măcar zece minute. Imaginea firicelelor de păr împrăștiate peste tot o făceau să grăbească pasul – știa că în felul ăsta îl ajunge, dar îl și depășește. Rucsacul roșu strălucitor îi sălta în spate, în ritmul pașilor rapizi. Încă cincizeci de metri. Distanța se scurta văzând cu ochii. „Cum ar fi dacă i-aș întâlni pe ăștia doi deodată. Probabil că m-aș opri să vărs la marginea drumului”. Scârba era, totuși, mai mică decât caraghioslâcul situației. Să fugi spre cineva pe care nu vrei să-l întâlnești, doar cu ideea de a-l depăși, asta numai Mioki o putea face, cu mintea ei de gheață. Zece metri. Fatalitate.

– Hei, Ikebana, ce mai faci? Care ziceai că-i numele tău?

Dacă ar fi putut, Mioki l-ar fi pedepsit strașnic, făcând să-i crească păr pe fiecare bucățică de piele. Dar n-avea puterea asta, așa că s-a mărginit să-l privească fix pentru câteva clipe, fără să-i răspundă. Negriciosului i s-a părut pesemne ceva în neregulă, căci a întrebat-o:

– Ești bine, Ikebana? Ai nevoie de ceva? Vrei să te ajut cu rucsacul?

Lui Mioki i s-au înmuiat picioarele. Văzuse pe fața lui ceva diferit – dincolo de părul de pe corp și obsesia pielii epilate, omul ăsta ducea cu el o încărcătură. Nu voia să știe care – deși ar fi trebuit – , dar era acolo și se vedea.

– Nu, mulțumesc, mă descurc.

Apoi, de complezență, a simțit nevoia să adauge:

– Până unde mergi azi?

Expresia de dinainte a dispărut de pe fața bărbatului, înlocuită de cea pe care Mioki o ura din tot sufletul. „Poate totuși nu i-ar prinde rău blana aia de maimuță”.

– Până la Los Arcos. Tu?

– Habar n-am.

„…și oricum nu-i treaba ta”. Singurul lucru la care se putea gândi era cum să scape decent din încercuire. Din spate venea zgomot de voci, așa că a ciulit urechile. Era franceză, dar orice e bine, chiar și francezi, în locul ăstuia.

Spaniolul vorbea neîncetat, lejer, nu ca să-i spună neapărat ceva, ci ca să se audă. De altfel, engleza lui era atât de proastă, încât Mioki nu înțelegea nimic, iar la un moment dat, revenită din gânduri, și-a dat seama că omul trecuse pe spaniolă și înșira vrute și nevrute, probabil. Japoneza trăgea cu urechea la franțuzoaicele din spate, pe care le auzea apropiindu-se ca o armată de eliberare. A încetinit ușor, puțin câte puțin, dar spaniolul ținea ritmul ei, fără să-și facă griji pentru distanță. Nici n-avea de ce, făcuseră deja o jumătate de drum până la destinația zilei.

În câteva minute, grupul de femei i-a ajuns din urmă. Erau trei, de vârstă mijlocie, vesele nevoie mare.

– I-ați văzut pe indonezieni? a întrebat într-o engleză britanică una dintre ele, cea mai în vârstă.

– Da, sunt extraordinari, a răspuns Mioki, căreia i-au lucit ochii la vederea lor, o companie atât de plăcută și, oricum, salvatoare.

– De asta nu trebuie să iei autobuzul pe Camino, nici măcar o zi.

Franțuzoaica i-a privit cu ochii numai zâmbet și le-a tradus și celorlalte. Spaniolul părea pierdut, nimic nu ajungea în gândurile lui spaniole. Lui Mioki i s-a făcut puțin milă de el, dar numai o clipită. Apoi și-a întors ochii negri spre cele trei.

– Unde mergeți?

– În Los Arcos. Voi?

– Și noi.

Au pornit cu toții, râzând cu drag, fără răutate, pe seama oamenilor cu catâri. Încă îi vedeau în zare, deja departe, șase mogâldețe stând la umbră sub niște plopi înalți. Tot drumul până în Los Arcos, cu toate strădaniile lui Mioki, spaniolul a rămas alături de ele, tăcut, căci nu înțelegea nimic din conversația anglo-franceză. Numai ochii îi sclipeau, plimbându-se de la una la alta, încercând să priceapă ciripeala aia nedeslușită, ca să se poată băga și el în vorbă.

wp_20160807_009

La un moment dat, în zare a apărut turla bisericii, semn că orașul e aproape. Curând, piatra cubică a luat locul bolovanilor de pe cărare, apoi drumul s-a acoperit cu asfalt. În fața unei case, pe marginea drumului, doi copii, frate și soră, vindeau limonadă rece. Fetița nu avea mai mult de cinci ani, frati-su era un pic mai mare, avea vreo opt. Mioki s-a oprit și i-a întrebat cât costă un pahar. Micuța s-a speriat pesemne de ochii ei înguști, că a fugit imediat în curte, dar băiatul a rămas curajos pe poziții și i-a răspuns cu fermitate:

– Two euros!

Prețul era mare, bineînțeles, dar Mioki a scos banii și a luat paharul de plastic, plin ochi cu limonadă rece, cu gust perfect, potrivită minunat din zahăr.

– Tu ai făcut-o?

– Da, a răspuns băiatul cu mândrie. Apoi s-a gândit puțin și a adăugat: cu lămâi de la noi din curte.

Japonza l-a privit sever (în sinea ei murea de râs; recunoștea textele de marketing învățate pentru vânzare). Dar băiatul a rezistat privirii și a privit-o și el în ochi, apoi a întrebat-o nevinovat:

– Mai vrei un pahar?

– Dacă mă duci să văd lămâii din curte, ăia din care ai cules lămâile pentru limonadă.

L-a văzut descumpănit, dar numai pentru câteva clipe. Apoi s-a repliat urgent.

– N-avem voie să aducem străini în curte.

„Bravo, mare negustor o să fii!”, l-a lăudat Mioki, apoi a mai luat un pahar cu limonadă.

– Cheam-o pe soră-ta, să ia ea banii. Unul tu, unul ea.

Băiatului nu prea i-a convenit, că doar el vânduse marfa, dar a chemat-o pe soră-sa, cam în scârbă. Fetița s-a ivit timidă în poartă.

– Vino încoace, a chemat-o blând Mioki, întinzând moneda.

La vederea banilor, micuța și-a făcut curaj și s-a apropiat. I-a luat repede și a zbughit-o înapoi în curte, cu frati-su strigând după ea, să-i lase în cutia de tablă comună.

– Cum te cheamă? l-a întrebat.

– Enrique, a rostogolit el consoanele, cu „r”-ul dur și lungit, bărbătește.

– Bravo, Enrique, te pricepi la afaceri.

L-a mângâiat pe cap și, nu se știe cum, și-a adus aminte chiar atunci de misiune. Enrique avea ochii negri ca ea, părul închis la culoare, ca ea, pielea smeadă, ca ea. În fața lui, misiunea își pierdea sensul.

A dat pe gât a doua limonadă și a plecat mai departe spre Los Arcos, fredonând.

Viața e frumoasă.

 

Drumul între Villareal de Mayor și Los Arcos este scurt și foarte frumos. Ai impresia că tot ținutul, până departe, nu vrea decât să te bucure, atât este de minunat. Aș fi vrut să merg mai mult, dar mi-a fost imposibil, cu durerile pe care le aveam în tălpi și tendoane. Am sperat să mă pot caza, după noaptea petrecută afară și cele patru ore de somn. Și am reușit, într-un loc unde m-am întâlnit cu prietenele mele franțuzoaice, care m-au căinat de mama focului pentru aventura de azi-noapte. „Nu te mai lăsăm singure”, mi-au spus ele – și părea că sunt, într-adevăr, îngrijorate. Și de grijulii ce-au fost, m-au luat seara în oraș.

wp_20160807_012

Los Arcos este o minune de așezare, cu o piațetă ca o bijuterie, înconjurată de clădiri de piatră și de zidurile bisericii. Înspre apus se vede poarta cetății, locul pe care o s-o apucăm mâine dimineață.

wp_20160807_020

wp_20160807_021

Dar momentul încă n-a venit, așa că ne așezăm la o masă și comandăm de mâncare: salate, sepie, calamari, paella, paste. Și o carafă mare de Sangria. Și o sticlă cu vin, că franțuzoaicele mele susțin că Sangria e doar de desert J. La masa de alături stau mulți pelerini tineri, fete și băieți, nemți, americani, italieni și spanioli. Când aud comanda noastră, izbucnesc în urale și aplauze. „Bravo, nu vă jucați, două sticle!” Nu suntem decât patru biete femei, așa că ne bucurăm că ne laudă. Vne mâncarea, vine vinul, terminăm tot din farfurii și pahare.

Seara coboară molcom. Ne adunăm rufele de pe sârma pe care s-au uscat în soare, stăm de vorbă în tihnă, râdem și ne facem planuri pentru a doua zi. Pe Mioki am pierdut-o deocamdată din vedere, dar sunt sigură că o voi regăsi.

Viața e frumoasă.

wp_20160808_003