S-a trezit având în minte frânturi din viața ei de dinainte. Parcă rupte dintr-o altă existență, îndepărtată, poate chiar dintr-o altă ființă. Își aducea aminte mai cu seamă de un surâs, unul pe care îl iubise ani de zile și care, într-o zi, se spulberase ca și când n-ar fi fost. Din inima ei, Din viața ei. Și în cele din urmă îi pălise și imaginea, cu fiecare zi tot mai mult, până când nu mai rămăsese din această imagine decât impresia ei, sentimentul pe care i-l lăsase, starea.

Apoi plecase la templu și ceva cu totul nou, un drum simplu și curat, i se deschisese în față. A încercat să-l compare cu Camino, dar erau atât de diferite, încât imaginația lui Mioki nu le putea cuprinde într-o paralelă a asemuirilor.

Afară începea să se lumineze, așa că s-a dat jos din pat și a mers tiptil spre baia din celălalt capăt al coridorului. Vântul vuise înspăimântător toată noaptea, căci hanul se afla pe un vârf de deal, în voia vijeliei. Intrase pe sub uși, prin canaturile ferestrelor, îl auzise izbindu-se în geam și ștergându-se viclean de pereți. În Arashiyama ei de acasă, pitită între dealuri verzi, vijelia nu se năpustea niciodată cu atâta violență, ci se strecura timidă pe străduțele șerpuite, bătând în poarta templului. Câteodată îi deschideau, și atunci vântul se repezea până sus, în cimitirul strămoșilor, mângâind coamele pietrelor lor de căpătâi.

În timp ce se spăla pe dinți, Mioki a alungat gândurile de acasă. Era prea devreme și capătul misiunii era departe. Se simțea prinsă între neștiința ei, europenii pe care nu-i înțelegea și coconul auriu, tot mai strâns în juru-i. Și acum o avea în coastă și pe femeia cu părul blond-alb, care o urmărea, e clar că o urmărea, iar Mioki nu știa de ce. Colac peste pupăză, cu toții îi spuneau Ibekana, într-o ignoranță de caucazieni tâmpiți.

Cuprinsă de furie, micuța japoneză a ridicat ochii spre oglindă. Chipul i se schimbase. Liniile se aspriseră, pielea avea culoarea bronzului stins și pomeții erau mai proeminenți. A strâns buzele – nu știa dacă îi place sau îi displace ce era acum. Fizic sau emoțional. Întrebările ei nu mai aveau răspunsuri, ba chiar secaseră și ele însele. Trăia pur și simplu fiecare zi, preocupată în întregime de efortul de a urca, de a coborî și de a merge zeci de kilometri, într-o prostrație mentală de neînțeles.

În han, lumea începea să se trezească. Mioki s-a îmbrăcat la repezeală, hotărâtă să plece cât mai repede și să meargă singură cât mai mult. La micul dejun îi servea același negru uriaș de aseară, care servise și cina pentru două sute de oameni și terminase munca la miezul nopții, probabil. Printre picioare i se încurca plângând un copilaș cu părul negru și creț. Îl văzuse și aseară, când plângea la fel, lipsit de atenția părinților. Mioki îngustă ochii, privindu-i. Erau ca păsările care trudesc să-și facă un cuib pe care vânturile înălțimilor îl poate spulbera oricând. I-au venit în minte cocorii de acasă, dar i-a alungat, plictisită de simboluri. „Cocori peste tot. În cărți poștale, în proverbe, în poveștile pentru copii.” Ce trăia ea aici nu era o metaforă. Ce trăiau oamenii ăștia, muncind de dimineața până seara pentru existență, nu era o metaforă. Camino, în sine, nu devenise încă o metaforă.

Iar ea trebuia să plece la drum.

Și-a săltat pe umeri rucsacul roșu-strălucitor și a pornit. O obosise tristețea asta de dimineață, dar știa sigur că ziua avea s-o schimbe. „Probabil că e un prag, o încercare”, și-a spus. Astăzi urma să împlinească prima sută de kilometri din Camino. Coborând dealul, a văzut ivindu-se de după un dâmb orașul pe care aseară îl lăsase în urmă. Soarele răsărea de undeva din spatele lui, scăldându-l în lumina de dimineață. Pelerinii se înșirau pe poteca prăfoasă, șerpuind printre tufe de iarbă uscată, crescute înalt de-o parte și de alta. Cărarea mergea dreaptă, lină, fără coborâșuri și urcușuri, și Mioki s-a bucurat de pauza asta în mușchii și tendoanele ei, dar a primit la schimb tovărășii pe care voia să le evite și gânduri de care nu putea să scape.

wp_20160806_001

wp_20160806_004

A depășit, pe rând, un grup de trei americani, tată, fiică și ginere. Ea era profesoară de spaniolă și translatorul lor pe drum; slabă, micuță și într-o formă fizică destul de bună, suferea totuși cumplit din cauza tălpilor rănite. Se întâlnise cu ei și în Pamplona, unde căutau cu disperare un leac pentru picioarele fetei, și-i văzuse bășicile dureroase și urâte, cu pielea verzuie din cauza puroiului. Abia mergea și-i mărturisise, fără să i-o ceară nimeni, că o să-i dezamăgească pe „băieți”, fiindcă simte că trebuie să se oprească. Suferea teribil, dar Mioki era complet lipsită de compasiune față de ea. Dintre toate națiunile, i se părea că americanilor le face cel mai bine suferința, ca să-i scoată din superficialitatea lor patologică. Pe locul doi în clasament veneau spaniolii, din cauza gălăgiei naționale.

Japoneza s-a rușinat: astea erau umorile ei, nu vina celorlalți. Auzea undeva, în străfundul subliminal al minții ei, strigătele maestrului de la templu. L-a ignorat, așa cum mai făcuse de câteva ori, și și-a dat seama, cu stupoare, că și lucrul ăsta era nou în viața ei.

Apoi a trecut și de două nemțoaice, mamă și fiică, blonde și plinuțe, care călătoreau împreună și nu prea. Și pe ele le întâlnise pentru prima dată în Pamplona, dormiseră în aceeași cameră. Apoi le mai văzuse o dată, într-o seară. O impresionase fata. În fiecare zi ajungea mai repede decât maică-sa la pensiune, rezerva locuri pentru amândouă, apoi o suna și-i lăsa mesaj în căsuța vocală. De fiecare dată, mesajul începea și se termina la fel: „Hallo, mutter. ….Ich warte auf dich, ich vermisse dich”. Părea că vorbește unei ființe de departe, sau uneia care nu mai există, dar pe care ar vrea s-o aibă alături; era de parcă ar fi făcut Camino cu maică-sa în gând, nu alături, fizic. Semănau teribil, fata părea o copie a mamei, mai tânără cu 20 de ani.

wp_20160806_007

Următorul depășit pe drum fusese un italian cu genunchiul umflat. Și el tot o cunoștință din Pamplona. Mioki l-a întrebat cum se simte și băiatul a privit-o mirat, fără să înțeleagă la ce se referă. Apoi i-a arătat genunchiul. „Îți amintești!” i-a zâmbit el, emoționat. „Sigur că da”, a răspuns japoneza și i-a zâmbit și ea, înseninată.

Și cu asta ziua se schimbase, de parcă cineva a întors un buton în inima ei. Soarele era sus, oamenii erau frumoși, drumul lin, strigătele maestrului se pierduseră undeva, în atmosferă. Mioki a ridicat privirea spre cer. Nu știa ce altceva putea să ceară de la Camino, fiindcă părea că îi oferă tot, fără să ceară nimic în schimb.

 

Chiar acum sărbătoresc, cu o jumătate de sandviș și apă, undeva pe niște câmpuri, prima sută de kilometri pe Camino. Apoi plec mai departe. În depărtare, pe potecă, văd rucsacul roșu, dar nu mai îndrăznesc să mă apropii, fiindcă mi s-a părut că Ikebana se ferește de mine. Nu vreau s-o sperii, pare o ființă timidă și destul de rece, genul care se retrage imediat în carapacea ei dacă îi invadezi spațiul personal.

Deocamdată parcurg drumul alături de trei franțuzoaice vesele. Doi italieni mă prind din urmă și îmi arată, prin semne, că rucsacul stă într-o parte și s-ar putea, pe termen lung, să am probleme cu spatele. Dau din umeri. Nu că nu mi-ar păsa, dar nu știu ce să fac. Îl simt și eu că stă strâmb. Atunci unul dintre ei, mai hotărât, se așază în fața mea, crăcănat bine pentru stabilitate, și trage scurt de chingile de pe umeri. Simt cum rucsacul se ridică un pic dintr-o parte. Se uită amândoi, dar nu sunt mulțumiți, așa că mai trage o dată, rapid și cu forță. Rucsacul mi se smucește scurt în spate. „Alora”. Înțeleg că acum e bine. Ridică degetul mare, în semn de „ok”. Le mulțumesc și zâmbesc – parcă e mai bine, da. Apoi plec la drum.

wp_20160806_003

Între timp a trecut prin Maneru, un orășel mic și curat, cu străduțe pietruite și case vechi, cu un etaj sau două, cu flori la balcoane. În zare nu se vede decât drumul șerpuind prin păduri tinere de foioase. Se apropie de primii zece kilometri ai zilei și ar vrea să se așeze undeva, să bea un suc de portocale, rece și proaspăt. Poteca se unește cu șoseaua și drumul se urâțește. Îi poartă pe sub un pod, apoi într-o vale îngustă și fără farmec, dar după o cotitură vede și locul de popas – mic și urât, cu trei scaune de plastic așezate sub o umbrelă anemică, ce abia reușește să arunce un rest de umbră. Este la marginea orașelului Lorca și poate dacă ar mai merge un pic ar găsi ceva mai frumos, dar trebuie să se oprească, fiindcă e obosită și însetată.

wp_20160806_011
wp_20160806_012Barul unde se comandă este la demisol și, când coboară, Mioki descoperă o adunare veselă.

– Ikebana! o întâmpină tineri spanioli și italieni, făcându-i cu mâna. Hai încoace!

Mioki li se alătură și lasă jos rucsacul ei roșu. E roșie în obraji de la efort. Sau poate din altă cauză. Își ia sucul de portocale și-i ascultă, râzând. Își dau unii altora lecții de limbă maternă.

– În italiană, salita înseamnă urcare.

– La noi înseamnă ieșire. Dar e salida.

– Și cum se spune urcare în spaniolă?

Arriba.

– Aha! Arriba, arriba!

Râd cu toții, tare de tot, oameni tineri aflați în centrul lumii, numai ei pe tot pământul. Încearcă că pronunțe și le iese de minune, apoi râd iar, cu gura până la urechi, de înfrățirea asta fonetică – lui Mioki i se pare că vorbesc aceeași limbă.

– Zi și tu, Ikebana!

Lui Mioki nu-i vine să-i refuze. Pronunță și ea, dar sunetele ies stâlcit, sacadat, ca în japoneză. Dar ei o aplaudă și o încurajează, apoi o pun să mai zică o dată. Îi iese din ce în ce mai bine și spune iar și iar, până când domesticește cuvintele și sunetele alea stranii, cântate, lovite tare de cerul gurii, și nu-i mai vine să se oprească.

– Cum se zice în japoneză urcare?

–  Noborimasu.

Spun cu toții, pe rând și în cor, și lui Mioki îi vine să râdă de cât de pocit sună cuvântul ăla în cântecul lor latin, gutural. Îi corectează și ei o întreabă mereu „cum ? cum ?”, apoi repetă și le iese la fel de prost, dar Mioki îi încurajează și îi laudă, așa cum făcuseră și ei pentru ea.

În cele din urmă, sparg gașca și se hotărăsc să plece mai departe. Își iau fiecare rucsacul în spate și pornesc. În ușa barului, Mioki dă nas în nas cu nordica – are două codițe răsucite în vârful capului, cam nepotrivit pentru vârsta ei, și o privește la fel de surprinsă, aproape fâstâcită. În preajma ei, Mioki are un sentiment ciudat – pare că firele de mătase ale coconului se strâng și mai tare în jur, de parcă femeia asta ar trage de un capăt al lor nevăzut și ar înfășura-o și mai tare în ele. Un motiv în plus s-o ocolească.

Iese repede pe lângă ea, bucuroasă că o poate lăsa în urmă. Pleacă împreună cu ceilalți și, încet-încet, se înșiră cu toții pe drum spre următoarea destinație importantă, Estella.

Calea devine din nou dificilă. Pietroasă, bolovănoasă, stâncoasă. Abruptă. Coboară și urcă cu greu, dar însuflețită de tinerii din fața și din spatele ei, pe care îi aude vorbind, glumind, râzând. Își aduce aminte de misiune și o simte departe. Misiunea înseamnă să-i trădeze pe toți oamenii ăștia, să ia ceva ce le aparține și să-l ducă departe, iar ei nu-i vine să facă asta, deși știe că va trebui, la un moment dat. „Poate mai încolo”, își spune cu voce șoptită, iar ecoul acestei șoapte reverberează dincolo de dealurile Navarrei, și japoneza se teme să nu fi auzit și altcineva gândurile ei de trădare. Se uită în jur, însă nimeni nu părea să-i dea atenție, așa că a răsuflat ușurată.

wp_20160806_015

wp_20160806_019

Au ajuns în Estella după câțiva kilometri ciudați prin păduri înalte de brad, pustietăți verzi mirosind a cetină și rășină, din care drumul răsărea alb și ducând parcă spre nicăieri. Orașul s-a anunțat prin câteva clădiri cenușii, aspre, drepte, semănând cu sanatorii pentru boli nervoase și impersonale ca niște cămine de nefamiliști. Mioki a înghițit în sec și a mers mai departe. Rămăsese singură, ceilalți se înșiraseră pe drum și îi era puțin teamă de singurătatea aia sinistră de oraș industrial. Apoi strada s-a deschis și, la marginea periferiilor, a întâlnit un parc uriaș, loc de popas pentru grupuri mari de spanioli veniți într-un pelerinaj scurt, de douăzeci de kilometri, spre fiesta din oraș.

Atunci a aflat că se pregăreau corridas și totul era supraaglomerat, dar oricum n-avea de gând să rămână. Planul ei fusese de la început să meargă mai departe și așezarea era atât de sumbră și neplăcută, încât n-ar fi înnoptat oricum aici. A traversat repede orașul. Centrul vechi era doar o îngrămădire de case din cărămidă cenușie, grupate în jurul unei piațete minuscule. Localnicii alergau agitați de colo-colo, îmbrăcați în alb și cu baticuri roșii la gât, ducând platouri cu mâncare pentru un ospăț comun. Mioki era scârbită de grămezile de carne crudă pregătită pentru grătar. Peste tot sfârâiau focurile de cărbuni, gata să se facă jar. A pornit aproape în fugă mai departe și curând a ajuns în partea modernă a orașului, la fel de anostă, apoi iar periferii ciudate, sumbre, în care oamenii întinseseră mese în fața blocului și mâncau acolo, în picioarele trecătorilor, la un fel de picnic sinistru. S-a bucurat când a ajuns într-o zonă de case, însă și aici persista atmosfera stranie de oraș populat în grabă, cu ce s-a găsit rămas de la alții, resturi de oameni, resturi de vieți.

Drumul urca tot mai mult și în vârful unui deal aerul s-a curățat și peisajul rural al satelor spaniole simple a revenit, ceea ce i-a adus japonezei multă bucurie. S-a oprit la o fântână să-și umple sticlele cu apă rece, a mângâiat un câine mare și blând, scăpat dintr-o curte, a citit inscripțiile care anunțau o cramă celebră, unde se făceau degustări. Apoi a plecat mai departe spre Villamayor de Monjardin, destinația zilei. Depășise prima sută de kilometri pe Camino.

wp_20160806_022

Călătoria asta nu-i despre cum să fii confortabil, așa că am decis să urmez lucrurile cum vin. În ziua aceea, după 21 de kilometri de mers prin soare torid, am ajuns în Estella, unde am aflat îngrozită că toate hanurile sunt pline – aveau o fiesta în seara aia. Cu picioarele rupte și tălpile aproape sângerânde, am mai mers încă cinci kilometri, prin pustietate, numai eu pe tot drumul. În următorul orășel, o mică pensiune. Ocupată toată, puseseră saltele și pe jos. Am avut noroc că m-a prins din urmă o albaneză si am mers împreună, fiindcă pe drum, prin păduri și pe câmpuri, nu era nici țipenie. Ksenia mi-a povestit viața ei. Locuia la Londra, venită la studii, pe care le abandonase ca să muncească. Aproape când să urce în ierarhie la job, și-a dat seama că vrea altceva de la viață, a demisionat și s-a apucat iar de facultate. Prietenul a păsrăsit-o, studiile au copleșit-o și a făcut o cădere nervoasă. Apoi a mai trecut un an, prin care s-a târât cu greu. Când a simțit că se apropie o nouă depresie, le-a dat dracului pe toate și a venit pe Camino. Eu n-am vorbit aproape deloc, doar am ascultat-o și i-am pus întrebări. Și m-am bucurat când a căzut pe gânduri, ca să-mi răspundă. M-am bucurat și mai tare când răspunsurile nu s-au lăsat găsite așa, cu una, cu două. Ksenia era o fată tare puternică și poate că am scos un pic la iveală puterea asta. Dacă nu, măcar i-am arătat că există în ea, așa mi-a spus când ne-am despărțit.

 Nici în următorul oraș nu am avut noroc – niciun loc liber la pensiuni. Încă 10 kilometri făcuți degeaba. Am decis să rămân totuși și să dorm sub cerul liber. Doi americani tineri, o fată și un băiat din Colorado, mi-au promis că rămân și ei, ca să nu fiu singură în aventura asta. Pentru doi euro am făcut duș la una dintre pensiuni, ne-am încărcat telefoanele mobile cu rândul, în timpul cinei, la singura priză din singurul restaurant din sat, am mâncat alături de o franțuzoaică aflată pe drum de șase săptămâni, care ne-a dezumflat când ne-a spus că o să ne fie mai ușor cu mersul abia după vreo douăzeci de zile. Apoi ne-am pregătit „patul” în locul de joacă din centrul așezării, sub niște tobogane – și eu, una, m-am parfumat, căci ăsta era singurul semn care recupera ceva din ceea ce fusesem.

wp_20160806_028

Am dormit afară, într-o noapte răcoroasă și vântoasă. Clopotul bisericii aflate lângă noi a bătut fiecare jumătate de oră. Într-un final am adormit, cu stelele deasupra și cu doi ochi negri, de japoneză, ațintiți asupra mea de la fereastra pensiunii vecine.

wp_20160806_030