Plecarea din Pamplona a însemnat să străbată orașul de-a curmezișul, în zori, aproape pe întuneric. De după zidurile cetății răsărea un ciob roșu de soare și Mioki a trăit fiecare clipă la o intensitate cum nu mai simțise până atunci. Spania i se dezvăluia sub alte fețe, cele ale marilor ei orașe.

wp_20160805_003

A lăsat repede în urmă centrul istoric și a ajuns în orașul nou, unde i-a fost teamă să nu se rătăcească. Dar nici vorbă de asta. Săgețile galbene erau la tot pasul, pelerinii înșirați pe drum erau firimiturile ei de pâine, marcând traseul. Se gândea la ea însăși și la cum plecase, fără hartă, fără ghid. Liniștea de budistă practicantă o făcea să accepte firesc lucrul ăsta, ca pe ceva banal. Pur și simplu, urmai semnele.

wp_20160805_001

wp_20160805_002

wp_20160805_006

wp_20160805_005

A rămas cu ideea că Pamplona este un oraș frumos în ambele sale fețe, chiar până la periferiile industriale, înconjurate de zone verzi unde a văzut câteva corturi – drumeți de-ai ei, care mânaseră acolo peste noapte. Înainte i se întindeau câmpurile, pădurile, și în zare dealurile. A oftat; iar dealuri. Dar ăsta era Camino – și pe măsură ce se îndepărta din nou de civilizație, Mioki simțea o ușoară epuizare, privind distanțele ce o așteptau să le străbată.

Dar nu asta o îngrijora cel mai tare, ci faptul că se simțise privită, studiată. Aseară, în timp ce se conecta cu maestrul ei, întinsă pe iarbă, cu ochii închiși, a perceput intrarea unei energii străine. Știa că cineva se holbează la ea. Și nu a fost doar asta. Se mai afla acolo încă o persoană. Cea din cocon, Ikebana – ființa născocită de europenii care nu știau să-i spună numele. Cumva, Mioki cea discretă simțea că toate trei formau o entitate: ea, Ikebana și energia aceea străină, care le studia pe amândouă. Din păcate s-a speriat îngrozitor și asta i-a retezat legătura cu maestrul, dar ca să nu dea de gândit, a rămas în continuare liniștită, cu pleoapele coborâte, așteptând să se regăsească pe sine.

Nu s-a întâmplat decât târziu, aproape de ora de culcare, când a simțit o bătaie ușoară pe umăr.

– Hei, nu vrei să intri? S-a făcut răcoare și în curând închid ăștia ușile.

Era un neamț dolofan, blond. Se lăsase întunericul și pe malul râulețului se făcuse răcoare.

– Intru. Mulțumesc.

Ochii ei negri scăpărau. Adormise acolo, complet lipsită de control, și un european grăsun venise s-o trezească. Mioki pierdea ceva, pierdea inevitabil, ca apa care ți se scurge din căușul pumnului, oricât ți-ai încleșta degetele. „O să-mi țes o plasă de mâini, dacă trebuie.” O irita și înverșunarea asta, căreia nu-i pricepea originea. Venise aici liniștită, calmă, egală. Venise ca o budistă – și nu orice fel, ci călugăriță. Acum se schimba și încercarea de a se opune schimbării o schimba și mai mult. Pentru prima dată, Mioki avea sufletul încărcat, greu. Starea asta o întrista și mai tare și cercul în care se învârtea devenea și mai gros, și mai greu de trecut. „Îmi construiesc singură zidurile închisorii. Le ridic, le îngroș, le întăresc.” Simțea, dar lupta se dădea dincolo de minte. Tocmai de aceea nu putea face nimic. Granițele cu care era obișnuită fuseseră depășite, se afla pe un tărâm necunoscut, unde nu mai călcase. Fusese târâtă aici împotriva voinței ei, îi lipseau armele, îi lipsea armura.

Pe marginea drumului se înșiră borne de piatră, mâncate la colțuri de vânturi și ploi. Pe fiecare, drumeții construiseră piramide mici de pietricele – câte una pentru fiecare dorință. Mioki se oprește să le privească. Străpunge cu privirea ei iscoditoare fiecare por, înțelege fiecare piatră. Știe ce ascund dorințele astea: dă, Doamne, să-mi găsesc liniștea, ajută-mă, Doamne, să-mi găsesc perechea, fă, Doamne, să trec momentul, te rog, Doamne, vreau să fiu fericit. Dorințele simple și complicate ale oamenilor. Cu rezolvări în ei, nu la Dumnezeul lor. Împreunează palmele și se înclină, cu gândul la Budha. Apoi ridică o pietricică și o pune pe bornă. „Dă, Doamne creștin, ca toți oamenii ăștia să-și afle liniștea”. Semnul crucii nu și-l face, fiindcă nu-l înțelege. Apoi ridică rucsacul roșu strălucitor și pleacă mai departe, parcă un pic mai ușurată și cu sufletul mai luminat.

wp_20160805_026

În zare, relieful se schimbă încontinuu. Drumul și-a pierdut plopii înalți și sărăcăcioși în frunze, iar de-o parte și de alta cresc lanuri de floarea soarelui. Galbenul aprins, greu, o înveselește pe Mioki. Din când în când, în pălăriile cu semințe sunt desenate fețe zâmbitoare și zâmbești și tu când le vezi.

wp_20160805_015

wp_20160805_017

Apoi, dintr-o dată, lui Mioki îi piere surâsul de pe față. În fața ei, cale de vreo cincizeci de pași, zărește o femeie blondă, cu părul aproape alb. E destul de sigură că ea a urmărit-o aseară, în timp ce medita pe malul râului. Îi simte prezența, știe că a văzut-o chiar din prima zi, în St. Jean. Ochii negri se îngustează sever. Trebuie să scape de ea cu orice preț dar, cumva, sunt legate prin fire nevăzute. Mioki știe, iar asta o irită și mai tare. Se hotărăște să o depășească și lungește pasul – nici nu-i greu, femeia nu merge repede, pare deja ostenită și e limpede c-o dor picioarele, din felul în care pune pașii. Pe măsură ce se apropie de ea, japoneza simte cum legăturile se strâng tot mai mult și, chiar în secundele când îi ajunge în spate, gata s-o depășească, se teme să nu fie absorbită în interiorul femeii, cu o forță de atracție imprecisă, dar extraordinar de puternică. Trebuie să se opună din răsputeri
ca să-și păstreze integritatea și se ține tare de bretelele rucsacului roșu, ca de niște ancore. Iuțește pasul și, în sfârșit, trece dincolo, o lasă în urmă, iar conexiunile slăbesc, pe măsură ce se îndepărtează. Îi simte privirea țintuită asupră-i: femeia asta este ca o planetă uriașă, iar ea ca un satelit. Își întipărește în minte culoarea părului ei – nu-i greu de reținut, are plete de nordică, strânse bine într-o coadă austeră, și doi cercei mici, cu pietricele albe de opal imperial.

După următorii șase kilometri, drumul se înveselește iar. Dă peste un grup de patru italieni tineri, doi băieți și două fete, care mănâncă sandviciuri la marginea cărăruii pietroase. O cheamă așa cum știu ei, pe numele european, să împartă mâncarea împreună. Zâmbește și își spune că „Ikebana” nu sună chiar așa de rău, la urma urmelor. Le face cu mâna și merge mai departe, dar vederea și invitația lor îi ușurează sufletul. Și este nevoie, fiindcă poteca merge tot mai abrupt, iar vântul se întețește. Mioki suflă greu, însă urcă îndârjită. Părul scurt și negru este răvășit, iar ochii înguști îi lăcrimează. A asudat teribil, tricoul negru e tot o apă, și urcușul merge tot mai sus, tot mai sus. Pe creasta dealului, în vârf, se zăresc eoliene albe, cu palele rotindu-se ușor. Cu toate astea, Mioki amețește privindu-le, probabil din cauza efortului și a înălțimii. Se oprește, bea o gură de apă și pleacă mai departe. Îi vin în minte Tatiana și David – se întâlnise cu ei aseară, în Pamplona. „David s-a îmbătat aseară”, a fost primul lucru pe care i l-a spus Tatiana, râzând cu gura până la urechi. „Vrei să ieșim cu toții mai târziu, să bem ceva?” Mioki detesta băutura și bețivii, așa că s-a scuzat. „Am mâncat deja, știi că nu-mi place să iau cina după șapte”. Da, Tatiana știa, doar în prima seară, în Rocenvalles, ea o forțase să iasă la masă la opt și jumătate. Asta-i fusese prima lecție despre oameni pe Camino; politețea japoneză era interpretată ca semn de „nu-mi pasă, facem cum vrei tu”, ceea ce e foarte departe de „nu-i frumos să te refuz, dar tu trebuie să înțelegi că nu-mi place să fac așa, ca tine”. S-a bucurat că se desprinsese de ei, pur și simplu nu se potriveau. „Dar puteți să vă îmbătați voi doi, desigur”, le aruncase ea, lăsându-i cu gura căscată.

Acum, amintindu-și scena în timp ce escalada dealurile vântoase ale Navarrei, Mioki simți urcușul ca pe o penitență. Unde era ea în replica asta europeană? Ce-ar spune maestrul? Dădu plictisită din umeri. „Ar spune ce-ar spune. La urma urmelor, eu sunt aici, nu el”.

 

Vedeam, din vale, rucsacul roșu strălucitor îmbrăcat într-o umbră sclipitoare. Poate că ea nu-și dădea seama, dar coconul o cuprindea tot mai mult, aproape n-o mai lăsa deloc singură. Încă nu ajunseserăm la o sută de kilometri pe Camino și Ikebana croise deja în juru-i un înveliș. Superb, dar înveliș. Poate că voia să se protejeze sau poate că nici nu-și dădea seama ce face, nu știu. Dar îl vedeam, în fiecare zi mai limpede, mai dens. Mă miram numai că nimeni altcineva nu-l zărește, cum nu părea s-o zărească nici pe ea.  

 

Eolienele erau acum aproape de tot, oricine ar fi putut să ajungă la baza lor. Se apropia vârful dealului, care fusese de fapt un munticel, „Alto del Perdon”. Vântul se întețise și, la capătul potecii, Mioki a fost fericită. Adică a simțit fericirea aia emoționantă, venită brusc, ca un val, așa cum n-o simți de multe ori în viață. Sus îi așteptau celebrele figurine de tablă, înfățișând pelerini și cai. Călătorii își făceau poze, dar micuța japoneză a fost fericită să stea în picioare, crăcănată zdravăn, ca să reziste palelor de vânt ce băteau s-o dărâme cu tot cu rucsacul ei roșu. De sus se vedea toată valea. În dreapta ei pluteau, înșirate, creste de munți încoronate de moriștile astea moderne, albe, strălucitoare, înspăimântătoare. Mioki a înțeles ce-nseamnă măreția. Măreția nu-i discretă, așa cum învățase ea la templul budist din Kyoto. Măreția este ostentativă, copleșitoare, strivitoare. Măreția e aia care te face să te simți mic, dar mândru de victoria ta de om neputincios, care o îngenunchezi pe ea, măreția naturii. A privit în jur. Totul era perfect, vântul îi zburlea părul și o făcea să lăcrimeze. Sau poate nu vântul.

A încleștat maxilarele și și-a strâns chingile rucsacului, apoi s-a răsucit roată, să mai cuprindă o dată totul, toată frumusețea asta copleșitoare, înainte de-a porni la drum. Voia ca locul ăsta să-i rămână în ochi și în creier, scrijelit cu durerea din picioare și din umeri. Apoi a făcut stânga-mprejur și s-a pregătit de coborâre spre destinația zilei, Puente la Reina.

 wp_20160805_022

wp_20160805_019

Ca să cobori „Muntele Iertării” dai o adevărată probă de forță. Drumul de pământ pietros se transformă într-o cărare plină de bolovani, pe care înaintezi cu frica să nu-ți rupi gleznele, genunchii sau gâtul, cu mușchii încordați până în fiecare fibră și mintea concentrată cu fiecare neuron. Rănile făcute de bășici mă dureau cumplit, iar muchiile tăioase ale pietrelor se simțeau prin tălpile bocancului. Fiecare pas a fost o suferință – poate trebuia să plătesc în vreun fel emoția din vârful muntelui, imaginile recunoscute din „The Way”, bucuria de a mă vedea acolo unde mi-am dorit să fiu.

wp_20160805_024

După ce mă depășise Mioki (n-am îndrăznit să intru în vorbă cu ea, mi s-a părut cam supărată), am avansat cu mai mult elan, poate și fiindcă mă însuflețește faptul că mă țin de ea, deși pare mult mai antrenată ca mine. E pregătită pentru drumul ăsta, trupul micuț e numai mușchi și mintea o ține conectată la un țel nevăzut, știut numai de ea.

În orice caz, coborârea aia teribilă m-a deconectat de japoneză. Trebuia să stau concentrată și să-mi păzesc pielea. Mă tot uitam în foi, sperând să văd acolo limanul – pe hârtie, totul părea simplu. Mai aveam unsprezece kilometri din etapa zilei și eram deja sfârșită, epuizată. În jurul meu, ceilalți păreau să suporte mai ușor drumul. La un moment dat, am simțit că nu mai pot, așa că m-am oprit pe o băncuță de lemn, la marginea cărării, și mi-am oblojit rănile de la picioare. Arătau groaznic, dar aproape că învățasem să le ignor. Mi-era și foame; nu aveam în rucsac decât niște pâine uscată și un baton energizant. Bune și alea, înmuiate cu niște apă caldă, cam stătută. Apoi m-a înveselit o păsăruică galben-brună, care a stat la poză, foarte-foarte aproape de mine; mi s-a părut că aș putea s-o ating, însă n-am vrut s-o sperii. Doar m-am bucurat de ea. Când să mă ridic, s-au apropiat trei franțuzoaice vesele și m-au luat cu ele. Brusc, mi-am dat seama că panta se sfârșise; sau poate nu-mi trebuiau decât oamenii, cine știe…

Seara a fost minunată. Am înnoptat  lângă un orășel nespus de frumos, Puente la Reina. Am străbătut partea istorică, pe care o păstrez numai în minte, pentru că n-am mai avut putere să fac poze: străduțe înguste, pietruite, de-a lungul cărora se înalță case vechi, cu balcoanele împodobite cu flori. Strada centrală, axul așezării, se termină chiar la ieșirea din orășel, mărginită de poarta veche, cu turn de clopotniță. Apoi urci un delușor (da, urci iar, la finalul zilei, în praf și căldură epuizantă), și ajungi, în fine, într-un loc ce-ți pare raiul: pensiune cu iarbă verde, piscină și terasă largă. Pe partea cealaltă se vede valea, așezarea și, undeva în zare, eolienele de pe crestele unde te aflai cu doar câteva ore în urmă. Și simți, cumva, că și asta face parte din fericire. Plus noii tăi prieteni, alături de care îți întinzi rufele afară, în curte, și râzi, fiindcă vântul le dă jos de fiecare dată. Le culegi de pe iarbă și le întinzi iar și iar, râzând în hohote la vederea mulțimii de chiloți, tricouri și șosete întinse cât vezi cu ochii, pe pajiște, printre drumeții întinși la soare, cu tălpile goale și pline de răni, dar cu zâmbete pe chipuri.

wp_20160805_039

wp_20160805_038

wp_20160806_001

wp_20160805_040