Era a treia dimineață când se trezea pe Camino. De data asta, într-un dormitor mic, alături de două franțuzoaice tinere și un băiat blond cu ochi albaștri, care vorbea perfect engleza și spaniola. Băiatul ăsta îi păruse lui Mioki foarte drăgălaș, dar descoperise curând că era plin de ticuri și avea obiceiul îngrozitor de a-și trage mucii în gât, ceea ce micuța japoneză găsise peste măsură de scârbos. Dormise în patul de sub ea și, până o luase somnul, avusese de luptat cu presiunea tavanului coșcovit și cu horcăiala mizerabilă a blondului, altminteri un păpușel de revistă. „În mod sigur băiatul ăsta se întreabă de ce e singur. Și tot în mod sigur n-are niciun răspuns rezonabil, din punctul lui de vedere.” Mioki trase cu hotărâre fermoarul de la sacul de dormit, îl înfășură strâns și îl vârî între elasticele de pe capacul rucsacului. Abia aștepta să plece din încăperea asta deprimantă, zugrăvită în vișiniu și verde închis.

A părăsit singură orășelul cochet, unde seara trecută văzuse bătrânei stând pe scaun, în fața ușii, și privind trecătorii. Străzile erau pavate frumos, balcoanele împodobite cu flori și mica piațetă centrală ținea în sânul ei o turlă de clopotniță. Se mai uită o dată în urmă, ca să țină minte bine locul. Totul aici era atât de diferit de Japonia. Bisericile în stradă, nu ca templele ei din Kyoto, pitite într-o mare de verdeață, pe culmi de munte, casele ca niște guri deschise, fără intimitate, unele coșcovite și vechi, oamenii zgomotoși și calzi, complet lipsiți de politețe, străzile cu dale vechi de piatră, deosebit de asfaltul japonez, turnat perfect. Doar florile erau la fel. Jardinierele o duceau drept spre casă, unde găseai grădini în cănuțe de tablă, așezate în fața ușii.

wp_20160804_004

Drumul se întorcea puțin spre podul traversat aseară, apoi se afunda într-un stufăriș des și, în cele din urmă, într-o pădure subțire, care s-a îndesit tot mai mult, până a ajuns o încâlceală de tufe aspre. Începu din nou urcușul, și Mioki strânse din dinți, ca să-l înfrunte iar. Nu mai spera să dea de drum drept, înțelesese că o să tot urce și coboare în frânturi de deal și vale. Se gândi la Tatiana și David – oare ce-or face, o să-i mai întâlnească vreodată? Apoi îi alungă din minte, fiindcă azi nu avea prea mult timp cu ea însăși – doar 15 kilometri până în Pamplona, primul oraș mare de pe Camino. Abia aștepta să-l vadă, așa că s-a cufundat în gânduri, ca să-i treacă timpul mai repede.

wp_20160804_005

Cel mai mult o preocupa misiunea. Și-a amintit de maestru și de învățăturile lui: „Ține minte, Mioki, nu trebuie să intervii în niciun fel în cursul evenimentelor. Asta ne-ar altera concluziile. Trebuie să observi, să taci și să bagi la cap, abia apoi să acționezi. Trebuie să fii foarte precisă, ca un bisturiu de chirurg. Milimetric.” Asta știa și Mioki. Dar cum o s-o facă, habar n-avea. Cum să fii precis cu emoțiile oamenilor, cum să știi când trebuie să acționezi, era același lucru cu încercarea de a fotografia soarele când se vede doar cât un vârf de ac, la răsărit. Ți se pare că ți-a ieșit și după aia, când te uiți la poză, vârful de ac este de de fapt un vârf de lingură… Mioki se simți dezarmată. Rucsacul îi atârna în spate în fiecare zi tot mai greu. Se întreba dacă toți creștinii ăștia de pe drum simțeau la fel greutatea și durerile din picioare, sau poate îi ajuta credința lor. Ea, japoneză, se oprea în fața bisericilor și se închina după pricepere, cu palmele împreunate în dreptul pieptului, înclinându-se adânc. Ei nici nu se opreau, cei mai mulți. Câțiva își încetineau pasul și admirau din mers construcția în sine, foarte-foarte puțini se opreau și intrau, poate câțiva își făceau și-o cruce în ușa bisericii. Lui Mioki îi era destul de greu să le priceapă credința, pe care și-o apărau cu înverșunare la o adică, dar pentru care nu dădeau niciun semn altminteri. În timp ce la ea era exact pe dos.

Dădu din umeri și se întoarse la maestru. Și-l amintea limpede: țeasta lui rasă, hainele cenușii, cu brâu lat, alb, mânecile largi ale kimonoului de călugăr și fața neclintită în bucurie sau supărare. „Oare chiar se bucură sau se supără vreodată?” se întrebă ea. Niciodată nu se gândise la maestru ca la un om. Acum îl vedea astfel, poate din cauza depărtării sau a drumului. „Camino mă schimbă. În fiecare zi, în fiecare noapte.” Gândul ăsta o speria îngrozitor, fiindcă era o transformare invizibilă, abia perceptibilă, căreia nu i se putea opune. O îngrijora faptul că schimbarea îi poate afecta misiunea. Nu mai era ea, zilnic descoperea o altă persoană crescând într-un cocon de mătase aurie, transparentă. Cumva, Mioki simțea că ființa asta se pregătește s-o înlocuiască și nici ea nu-și dădea seama dacă vrea sau nu să-i distrugă coconul – și dacă o poate face. O simțea, materializată ca un abur ușor suprapus peste făptura ei de mușchi și oase, dar perceptibil, așa cum simți că ți se încrețește carnea când te bate un vânt rece și uscat de toamnă. Era acolo și era de neoprit.

wp_20160804_013

wp_20160804_018

Mioki se uită în zare. Drumul se întinsese pe nesințite și se zăreau, departe, periferiile Pamplonei. Trecuse prin sătucuri și așezări legate una de cealaltă, iar acum o întâmpina orașul, cu stăzile lui asfaltate și drepte și cu umilele cartiere mărginașe, în care țiganii își omorau vremea în fața unor blocuri jerpelite și murdare. Japoneza înaintă un pic cu teamă, dar cu gândurile ferme în mintea ei, cu privirea dreaptă, spre înainte. Simțea ochii țiganilor asupra sa, dar se știa ciudățenie. Chipul asiatic și trăsăturile alungite o făceau o raritate printre oamenii ăștia obișnuiți cu pelerinii, dar nu cu unii ca ea.

Treptat, peisajul s-a schimbat și Pamplona i-a răsărit înainte cu partea ei frumoasă. Nu făcuse decât 15 kilometri astăzi, așa că era odihnită și rucsacul parcă se eliberase de greutate. În câteva minute, în fața ochilor i-a răsărit un parc plin de verdeață. Undeva, în stânga lui, se ițea o clădire uriașă, din vârful căreia pornea un funicular, care ducea în centrul orașului. Mioki a văzut indicatorul spre alberguele municipal și a pornit într-acolo. L-a descoperit pe malul unui râuleț, pe o străduță liniștită și aproape pustie, vizavi de parc. A intrat și a găsit tot ce avea nevoie: gazdele, doi bătrânei simpatici, un loc primitor, băi curate, dormitoare separate pentru bărbați și femei și o grădiniță modestă, cu iarbă, chiar lângă râu. A zâmbit fericită și i s-a părut că viața e frumoasă. Și-a lăsat rucsacul la ușă și a ieșit în prag. Soarele de amiază o bătea direct în față. A închis ochii și a rămas așa, în lumina lui, minute întregi. Pe lângă ea treceau pelerini, aproape fără să o atingă, strecurându-se încet pe ușa strâmtă. Mioki îi simțea și-i iubea pentru că-i protejează clipa, pentru că o înțeleg și pentru că le pasă de ea.

Și atunci a priceput că ființa din cocon este cheia și că va deveni tot mai puternică, în fiecare zi, dincolo de controlul ei sau al maestrului. Iar coconul stălucea auriu, suprapus peste trupul ei de carne, în lumina crudă a soarelui.

wp_20160804_025

Drumul între Larasoana și Pamplona a fost îngrozitor. Am parcurs șase-șapte localități fără să bag măcar de seamă, căci nu-mi doream decât să ajung. Am trecut printre lanuri de floarea-soarelui, pe drumuri mărginite de plopi subțiri și înalți, sub a căror puțină umbră m-am oprit din doi în doi kilometri, ca să-mi oblojesc picioarele. În ziua aia mă dureau cumplit tălpile, aveam răni urâte făcute de bășici, care mă usturau ca niște arsuri. Țin minte că la un moment dat m-a depășit, vioaie, Ikebana. Nu mi-am dat seama că-i ea până n-am văzut în față rucsacul roșu-strălucitor și trupul micuț, vânjos, îmbrăcat în negru, ca de obicei. Eram hotărâtă să mă țin de ea, dar prea rănită ca să reușesc. Așa că m-am resemnat s-o urmăresc cu privirea până când a dispărut în zare, și să sper că va înnopta în Pamplona, ca să nu mi-o ia prea mult înainte și să n-o mai prind niciodată.

După-amiaza a trecut foarte frumos. Am bătut străzile orașului, încălțată în șlapi, singurii pe care mai puteam să-i pun în picioare. M-am oprit în piațeta din fața catedralei, unde am mâncat bunătăți, am băut o minunată cafea cu lapte și un suc rece de portocale, am cumpărat patru unguente speciale pentru bășici, plasturi de cinci feluri, șosete speciale cu pernițe protectoare și ochelari de soare, în locul celor pierduți. Am căscat gura, am mers pe drumul taurilor înfuriați, marcați cu indicator cu taur roșu J. Am stat pe zidurile de piatră ale cetății, zgâindu-mă în zare, până departe. Am visat aiurea prăbușită pe o bancă, până m-am plictisit.

wp_20160805_003

Apoi m-am întors la pensiune și acolo am văzut-o. Stătea pe iarbă, cu fața în sus și cu ochii închiși, poate că dormea. Mi s-a părut că spune ceva, dădea mărunt din buze, dar nu scotea niciun sunet. Am privit-o o vreme, încercând să înțeleg de ce mă fascinează această japoneză măruntă, pe care ceilalți nici nu păreau s-o observe, și am încercat să-mi amintesc numele ei. În cele din urmă, mi-a revenit în minte: Mioki. Am vrut s-o strig, dar m-am răzgândit – cum i-aș fi explicat de unde-o știu, fără să par o urmăritoare ciudată?

Și deodată, privind-o, am văzut cum peste ea trece un nor auriu de aer subțire, un abur de forma ființei ei, adăstând la un metru deasupră-i. Mioki și Ikebana, două făpturi, intraseră în mintea mea.