Deșteptarea în buncărul umed din Roncesvalles, alături de sute de oameni, i-a încercat teribil puterile lui Mioki. Se întreba tot mai mult dacă europenilor chiar le place jilăveala aia ușor îngălată – ea, una, se simțea lipicioasă pe tot trupul, chiar imediat după ce ieșea de la duș. Parcă mizeria plutea în aer, dar asta avea să fie cea mai mică problemă.

A sărit din pat, bucuroasă să plece de aici. Cadrul de metal scârțâise toată noaptea chiar și sub puținele ei kilograme și hainele erau toate umede, până și cele din rucsac. A tras pe ea ce-a nimerit, s-a spălat pe dinți și pe față și a ieșit în aerul tare și proaspăt. Dacă ar fi fost după ea, ar fi renunțat și la micul dejun, dar avea nevoie de putere pentru drumul de astăzi. La restaurant era coadă și cineva îi tria la intrare: aveau de ales între cafea, ceai și lapte. Fără s-o întrebe, Tatiana, apărută brusc alături, a ales și pentru ea un espresso, ceea ce a enervat-o teribil pe Mioki. Dar n-a spus nimic, a luat două guri din ceașca cu buza spartă și a hotărât să se despartă de rusoaică imediat ce n-o să fie nepoliticos s-o facă. Au primit o felie uriașă de pâine prăjită, o bucățică meschină de unt și o cutiuță de gem. Pentru asta plătiseră patru euro. „E furt de-a dreptul”, și-a spus Mioki, care a înțeles că încercările vor fi de multe tipuri.

La plecare a văzut tot felul de oameni: Adrian, spaniolul care le cântase la ukulele aseară, piese la cerere sau la întâmplare, și fusese aplaudat de toți, cunoscuți sau nu, Rakel, tânăra spaniolă cu engleză british, trăită prin Scoția ani de zile, neamțul Uwe, cu care ea se văzuse încă din trenul ce o adusese la St. Jean și franțuzoaicele Isa, Maria și Marine, care mergeau pe Camino alături de bătrânica zulufată ce o depășise ieri. Imediat după ce și-a luat rucsacul în cârcă, de frumoasa Tatiana s-a lipit un britanic vesel-trist, un băiat cam amărât, dar pus pe glume, cu umor englezesc.

wp_20160803_003

Au pornit cu toții pe o potecă îngustă, alungită paralel cu șoseaua. Păreau odihniți și gata de drum, chiar dacă pe unii îi chinuiau bășicile de pe tălpi sau genunchii încercați în ultimii kilometri de coborâre, de ieri. Mioki se simțea bine. Îi plăceau crengile copacilor împreunate deasupra capului ei, frunzele verzi, poteca alburie, plină de praf. Și pe ea o dureau picioarele, avea două bășici dureroase, pe care le îngrijise fără prea multă pricepere, dar n-avea de gând să se oprească și nici n-avea cum. Alături de ea, Tatiana ciripea la telefon cu niște spanioli care nu vorbeau altceva decât spaniolă. Voiau să se întâlnească undeva, dar erau mult în urmă iar ea nu putea să-i aștepte atât. Hotărârea lui Mioki de a se despărți de femeia asta devenea tot mai fermă. Îi studia atentă, pe ea și pe englez, și vedea bine ce se întâmpla. Vorbeau despre relații, aventuri și iubire.

– Aș vrea să mă însor, să am o casă, trei copii, o barcă și un câine, l-a auzit dintr-o dată pe David. S-a întors spre el și l-a cercetat cu privirea, ca să vadă dacă era sarcastic. Dar David părea serios, prea serios. Atunci Mioki a înțeles de ce era el aici. N-a spus nimic, a așteptat să vadă ce răspunde Tatiana.

– Doar că, în timpul ăsta, să nu uiți să fii fericit.

Rusoaica nu părea proastă. Numai că era persoana cea mai puțin potrivită să fie întrebată despre căsnicie. Mioki n-a vrut să intervină – la urma urmelor, ea era aici ca un călător în timp, trebuia să interfereze cât mai puțin în mersul evenimentelor.

David părea confuz, Tatiana tristă. Nu, nu tristă, puțin nemulțumită că i se adusese iar aminte, tangențial, de viața ei de acasă. „Caută amândoi lucruri prea importante pentru drumul ăsta”, a gândit Mioki, dar pe urmă și-a luat gândul înapoi, căci n-avea ea de unde să știe ce era important și ce nu, ce putea drumul să facă și ce nu. Descoperea, cu stupoare, că-și depășește sau își uită tot mai des misiunea, așa că hotărî să se supravegheze mai atent.

Zece kilometri au curs ca și când n-ar fi fost. Au împărțit frățește niște fructe, și-au împrumutat pansamente și apă, s-au sprijinit să sară de pe o piatră pe alta. La un moment dat, David a pus niște muzică din telefon, spre bucuria Tatianei, care a început să danseze în mers. Se simțea ca în club, David se uita la ea ca la o pradă, așa că Mioki a priceput că e timpul să meargă mai departe. Doar că nu putea să-i depășească, mergeau la fel de repede ca ea. A rămas câțiva metri în urmă, însă au așteptat-o. Se simțea ca într-o colivie lăsată cu ușița deschisă, căreia nu-i putea găsi ieșirea. S-a refugiat în gândurile ei, încercând să ignore muzica din telefonul lui David, care tulbura strident armonia din jur.

Se gândi la misiunea ei. De ce venise până aici, ce urma să facă și cum. Nu prea avea idee despre această ultimă parte, încă nu știa cum să-și ducă la îndeplinire obiectivul, însă din fericire era devreme. La templu fusese bine instruită: nu te grăbești, aștepți până când se ivește momentul potrivit. În papirusurile lor lor scria puțin despre asta, doar sfaturi încriptate, cu care își bătuse capul zile și nopți, fără să le priceapă sensul pe de-a-ntregul: „Cocorii zboară într-o singură direcție, întotdeauna. La fel și credința oamenilor.” „Când răsare soarele, nimeni nu se-ntreabă de ce.” „Copiii vin la mama lor, plini de iubire, fără să-și dea seama de asta.” „Punctele cardinale susțin echilibrul Pământului.” Mioki le știa pe de rost, le avea în mintea ei, dar nu reușea să și le aducă în suflet. Îi păreau lecții și atât. Maestrul îi spusese deseori că i-ar fi mai ușor dacă nu le-ar mai gândi atât, dacă nu le-ar intelectualiza, dar așa era ea. Trebuia să priceapă întâi cu mintea. „Oare de ce? Am sufletul prea mic, sau prea ascuns?” Imediat ce și-a spus-o în gând, s-a speriat de întrebare. S-a întors spre realitate și și-a dat seama că rămăsese singură. Nu știa de când mergea astfel, dar nu se mai auzea muzica și pe cărare nu era țipenie. Liniște absolută, deplină. Pădurea cu copaci rari și ferigi înalte o înspăimânta puțin, dar nu cu adevărat, ci doar prin măreția ei. Undeva curgea o apă, iar poteca devenise îngustă de tot, doar pentru un om.

A scos telefonul din buzunar. N-avea semnal deloc. A ciulit urechile, ca să distingă voci, măcar în depărtare. „Sunt o ființă curioasă. Sau poate nu eu, ci omul, așa cum e făcut. Am vrut singurătate. O am. Acum vreau să aud vocile oamenilor. Atât de puțin îmi trebuie ca să renunț la solitudine?” Se opri la marginea potecii, pe un petic mic de iarbă verde, ca să bea apă și să-și tragă sufletul. În secret, poate că spera chiar s-o prindă cineva din urmă. Și a și prins-o un grup vesel de tineri, vorbind amestecat, engleză, franceză și italiană. Mioki s-a uitat cu drag la ei. Erau gălăgioși fără să fie vulgari, erau puternici, deștepți și veseli. Erau viitorul. Nici ea nu era bătrână, dar tinerii ăștia îi bucurau sufletul. S-a ridicat, să se poată ține după ei până în Zubiri, destinația zilei.

wp_20160803_010

Orașul nu părea departe, de fapt s-a ivit după următoarea cotitură, când pădurea s-a deschis și a lăsat să se vadă o vale un pic adunată, cu câteva zeci de case. Lui Mioki îi plăceau nespus orășelele astea miniaturale, care îi aminteau de cartierul cu temple din Kyoto. Doar agitația cafenelelor era un pic diferită. Aici oamenii făceau mult zgomot, strigau, râdeau tare, și ea nu știa cum să interpreteze gălăgia asta, dacă se iubeau sau se certau. S-a oprit la marginea așezării, privind strada în lung. Se putea spune că a ajuns, dar nu se simțea destul de ostenită ca să se oprească aici.

– Hei, Ikebana!

Cineva o striga. S-a întors – era David. N-a avut ce face și i-a așteptat, pe el și pe Tatiana.

– Ce faceți, rămâneți? a întrebat ea, ca de la sine înțeles că ei doi vor face același lucru, împreună.

– Da, rămânem. Tu ce faci?

– Aș vrea să merg mai departe.

– Ești sigură?

– Sigură.

Mioki avea, ca de obicei, ochii negri și fermi, fără expresie. Până să-i vadă pe cei doi, habar n-avea ce să facă, să rămână sau să plece. Acum știa sigur că vrea să meargă mai departe – ăsta era momentul când îi putea lăsa în urmă. „De ce fug de oameni? Pe Camino nu fugi de oameni…” Apoi tot ea s-a consolat cu gândul că stând în aceeași echipă era cam același lucru cu a goni oamenii din calea ta.

Tatiana și David intraseră deja într-un albergue.

– Ikebana, aici au mai rămas doar două locuri. Sigur nu vrei să rămâi?

– Nu vreau, luați-le. O să plec mai departe.

– Bine, stai așa, lăsam bagajele și venim să ne luăm rămas bun.

Mioki i-a așteptat o vreme, așezată afară, pe bordură. Numai că ei nu se grăbeau, nu mai aveau de ce s-o facă, din moment ce ajunseseră deja la destinație. După ce și-au lăsat bagajele au început să dea telefoane și să se lungească la discuții cu prietenii veniți din urmă. Mioki nu s-a supărat, i-a înțeles; s-a ridicat, și-a luat rucsacul în cârcă și le-a făcut semn cu mâna. Fără să știe sigur dacă au văzut-o, le-a întors spatele și a plecat, dar după zece pași a auzit cum o strigau. Și-au luat un rămas bun ciudat, stingher, și ea a fugit de acolo ca din pușcă. Scăpase din colivie.

Următorii șase kilometri au fost nici ușori, nici grei. Zona industrială a orășelului Zubiri a epuizat-o mental, era cumplit de urâtă, cu o exploatare de piatră arătând deprimant, ca părăsită. Însă pe urmă a intrat pe o potecă croită în stufăriș și drumul a început să urce, folosindu-i fiecare resursă. Pietrele erau dușmanul ei cel mai mare; îi crestau tălpile cu o durere ascuțită, care ajungea ca un cuțit până în inimă. Dar și mai dureros era sentimentul că se schimbă; felul în care îi lăsase în urmă pe Tatiana și pe David, aproape fugind de ei, o întrista și o înfuria pe ea însăși. Drumul ăsta n-avea niciun drept asupra ei. Nu voia să-l lase s-o „strice”.

După o cotitură i-a ieșit dinainte Larasoana. Îi plăcea nespus obiceiul ăsta al orășelelor spaniole de a se iți brusc, la cotul drumului. Așezarea începea uimitor de frumos, cu un pod de piatră așternut peste un râu rece de munte. Călătorii stăteau cu picioarele în apa răcoritoare, încercând să-și ostoiască durerile din tălpi și tendoane. „Asta o să fac și eu”. Dar trebuia să găsească mai întâi un loc de dormit și ceva de mâncare. Abia acum își dădea seama cât era de epuizată. A intrat în primul (și probabil singurul) magazin, de unde și-a cumpărat o conservă de chiftele cu sos. Vânzătorul semăna teribil cu De Niro, actorul ăla american care îi plăcea atât de mult lui Mioki, pentru că era atât de diferit de un japonez.

– Arătați exact ca De Niro, știți? i-a spus ea curajoasă.

– Da, știu, mi-au mai zis-o și alții. Spune-mi Robert, a râs spaniolul într-o parte, exact ca actorul. Apoi s-a întors undeva, în spate, și a dat drumul la muzică, ceva vechi. Clienții mâncau afară, pe terasă, ce cumpăraseră din magazin. Mioki i-a dat să-i încălzească și ei chiftelele, apoi s-a așezat la o masă, lângă o femeie cu obraji roșii și ochi albaștri, și soțul ei.

– De unde ești?

Mioki se cam săturase de întrebarea asta clasică pe Camino, dar era abia a doua zi. A răspuns cuminte:

– Din Japonia. Voi?

– Marea Britanie. Eu sunt Elisabeth, iar el este Jon.

Mioki era impresionată de numele femeii. Se întreba cum o fi să te cheme ca pe regină și mai ales cum să porți un nume vechi de sute de ani, rămas în istorie. Și numele ei era vechi și avea o semnificație specială, însemna „minunatul erou al vieții”, dar Elisabeth i se părea impozant ca o catedrală veche, avea ecou chiar și atunci când îl ziceai în gând.

N-au vorbit prea mult, fiindcă îi era dificil să le înțeleagă accentul afectat și îi punea tot timpul să repete, ceea ce trebuie să fi fost obositor pentru ei.

Seara a venit simplă, liniștită, fără alte evenimente. Mioki a stat cu picioarele în râul rece, ca toți ceilalți, a făcut duș și s-a spălat pe dinți, ca toți ceilalți, și-a făcut patul, întinzând peste salteaua goală sacul de dormit, ca toți ceilalți, și-a notat impresiile zilei într-un carnețel, ca toți ceilalți, doar că al ei avea coperți de mătase cu dragoni. Apoi s-a întins pe spate în patul ei de la etaj și a încercat să doarmă, în ciuda tavanului coșcovit aflat prea aproape și a scârțâitului sinistru de fiare pe care băiatul din patul de mai jos îl făcea în zvârcolirea lui neobosită.

wp_20160803_011

 

Am prins din urmă două fete tinere, franțuzoaice. Mioki îmi dispăruse demult din ochi, mă temeam că n-o s-o mai regăsesc până la Santiago.

– Mergeți în Larasoana? le-am întrebat, sperând că vor merge.

– Acolo. Sunt doar șase kilometri. O oră. Vrei să vii cu noi?

– Mă luați ?

– Sigur.

Erau tinere și destul de sportive, așa că mi-a fost greu să mă țin de ele, mai ales că, aflând de bruma mea de franceză, au vrut neapărat să mi-o exersez și n-au scos un cuvânt în engleză. Gândeam tot mai greu și, când a început urcușul, mi-am dat seama ce prostie făcusem când am renunțat să-mi umplu cu apă sticluțele, din lene și de groaza de a nu da jos din spate rucsacul greu. Mă topeam de sete și înaintam tot mai dificil. La un moment dat, le-am spus că trebuie să rămân în urmă și că am nevoie de apă.

– Ia de-aici, a spus cea mai tânără dintre ele. Împărțim apa mea.

– Și tu?

– Noi ne descurcăm, avem amândouă câte un bidon. Bea, prefer să-ți dau din apa mea decât să știu că ți se face rău.

Am turnat cu grijă din bidonul ei în sticla mea, atentă să nu ating gurile recipientelor, așa încât să-i rămână și ei jumătate, dacă are nevoie. Erau precauții inutile pe Camino, unde oamenii revin la condiția lor de muritori și nu se mai feresc de nimic, dar nu erau inutile pentru realitatea prezentului nostru. Am băut, însă corpul meu deshidratat voia mult mai mult, de zece ori mai mult. Păstrasem în sticlă două-trei guri, mai aveam cel puțin trei kilometri și nu știam cum pot să-i fac fără apă, în căldura aia care mă seca de puteri și de energie și cu cele zece kilograme de rucsac în cârcă. Franțuzoaicele porniseră deja înainte, aproape că nu le mai vedeam, dar eu nu m-am putut ridica din locul ăla minute bune. Am înțeles ce simt însetații din deșert sau cei de pe mare, care beau apă sărată și înnebunesc. Și eu aș fi băut. Orice fel de apă. Din ocean, din baltă, sărată, plină de nămol și de mătasea broaștei, dintr-o urmă de copită, ca pe vremuri. Apă. Aveam nevoie de apă.

M-am ridicat cu greu, gândindu-mă că, la urma urmei, nu mai erau decât trei kilometri. Mai aveam o jumătate de oră, cel mult, și urma să ajung într-un loc unde era apă rece, cola cu gheață, limonadă răcoritoare, cu mentă, orice aș fi vrut să beau. Însă numai gândul ăsta și-mi seca puterile. Am ridicat rucsacul pe umeri. Mi se părea mai greu ca o piatră de moară, tricoul asudat mă rănea la subțiori și picioarele pline de bășici, încinse, refuzau să meargă. Deja înaintam greu pe cărarea plină de praf și arșiță, când a început urcușul. Ăsta mi-a pus capac. Numai rușinea m-a ținut să nu mă întind acolo, pe pământ, și să aștept să cheme cineva o ambulanță. Am reușit să mai merg câteva zeci de metri, nu știu în cât timp, fiindcă secundele se dilataseră îngrozitor, poate să fi fost și-o jumătate de oră, și-o veșnicie, și dintr-o dată, după o cotitură, în față mi s-a ivit un sătuc. În nici doi pași, am zărit o piață mică, cu un umbrar în stânga, unde erau adunați mai mulți oameni. Una dintre franțuzoaice venea grăbită pe potecă, am înțeles apoi că în întâmpinarea mea, căci mă știa în urmă.

– E o fântână sus, hai să bei! mi-a strigat ea, și atunci mi-au dat lacrimile.

Nu știu dacă de bucurie că am găsit apă sau de fericire să fi regăsit undeva, într-un sătuc din nordul Spaniei, valoarea solidarității umane. Dar știu că atunci mi-am recăpătat una dintre emoțiile pierdute ale omenirii: încrederea în celălalt. Am simțit cum mi se încălzește sufletul și, înainte de a mă repezi la apa limpede și rece care șiroia din robinetul de alamă, am înbrățișat-o pe fata aia necunoscută, și ea pe mine, așa cum îți îmbrățișezi prietenii pe care îi revezi după zeci de ani. N-am s-o uit niciodată, deși nu-i știu numele și nu-mi mai amintesc bine chipul ei. Am trăit alături de ea o jumătate de oră, una dintre cele mai grele din viața mea. Mi-a dat din apa ei, a luat-o înainte ca să găsească o fântână și venea după mine, acolo unde mă lăsase, în caz că nu mai reușeam să ajung. Toate astea pe o căldură toridă, prin praf, după douăzeci și cinci de kilometri de drum, cu rucsacul greu în spate. Pentru o necunoscută. Pentru că pe Camino asta faci pentru oricine. Și eu aș fi făcut la fel, și chiar am făcut, într-una din zilele care au urmat.

wp_20160803_015