În grădina templului lui, maestrul mângâia iarba. O simțea cum tremură, același tremurat ca sub pașii lui Mioki, doar că iarba lui era verde, iar cea de pe drumurile Spaniei uscată și arsă de soare. Dar iarba de aici și de acolo trăiau aceeași viață, așa cum și gândurile lui se acordau gândurilor ei, curgând lin spre deznodământul final. Mioki era la trei zile de destinație și nici măcar maestrul nu se așteptase ca ea să ajungă până aici, zi cu zi, metru cu metru. Mioki era învățăcelul în care își pusese știința și speranța, dar care îi depășise așteptările. Singură, printre străini, cu toate gândurile ei înnorate și cu depărtarea povară, reușise cumva – fiind atât de diferită de ei, de ceilalți – să le meargă alături și să răzbească pe drumul acela aspru, uscat. Și-a amintit apoi de blondă – facerea și desfacerea lor, doi japonezi pășind pe Camino. Chiar dacă depindeau în întregime de ea, chiar dacă erau, într-un fel, chiar ea, blonda nu-i mai intimida pe niciunul, nu-i mai speria pe niciunul. Căpătaseră propria lor viață și, orice ar fi avut ea de gând să facă până la final, devenise complet lipsit de importanță. Maestrul știa. A închis ochii și a simțit o picătură de ploaie drept în creștet. Picătura a pornit apoi să-l străbată prin tot corpul, ca un fir subțire de plumb, până când a ajuns la punctul de contact al călcâielor crăpate. S-a prelins în cele din urmă în iarbă și a pornit să străbată pământul, croindu-și drum spre cealaltă parte a lui, spre orașul spaniol Sarria, unde a ieșit la suprafață chiar în punctul de contact dintre două călcâie mici, dureroase.

Mioki a simțit cum picătura de apă rece îi răcorește tălpile, deși era doar un strop. Ieșise din pământ în răcoarea zorilor. Ea stătea în curtea pustie a pensiunii din Sarria, privind rufele legănate de vânt și de ecourile veseliei de aseară. Nu mai meditase de mult și acum, cu trei zile înainte de a-și atinge destinația, simțise dintr-odată nevoia să o facă. Știa că drumul avea să fie greu, tot mai mulți turiști, tot mai puțini pelerini. Însă ajunsese până aici și simțea în tălpile dureroase freamătul drumului, un drum imposibil de oprit, care i se derula direct din picioare, ca și când fusese depozitat acolo și nu așteptase decât momentul coacerii lui ca să vină pe lume. Era ca un copil care se naște, ca o carte care se scrie, ca o casă care se construiește, ca o apă care izvorăște, ca un pom care crește. Era de neoprit, de nestăvilit.

Cu hotărâre, a ridicat de jos rucsacul cel roșu, l-a aruncat în spinare, și-a pus încălțările și a plecat la drum, fără să mai aștepte pe nimeni. Învățase cum este cu energia plecării și a mersului. N-ai timp să stai după ceilalți, dacă n-o folosești atunci când o ai este posibil să dispară cu totul, să se ducă de parcă nici n-ar fi fost. Sarria era un oraș simplu, frumos, pe care nu apucase să-l vadă aseară, când căzuse răpusă de drum, și își sătura acum ochii cu el. Pe drum nu era nici țipenie, doar ea și ceața dimineții, lăsată peste oraș. A întins pasul și și-a golit mintea, lăsând doar privirea să măture ziduri, pereți, drum, până când în față i s-a așternut, din nou, Camino.

Drumul a început cu o dimineață plumbuită și o bură măruntă, perfecte pentru mers. Am străbătut Sarria, apoi am intrat în ultima sută de kilometri, care are ceva specific: apar grupurile organizate Regulile spun că obține certificatul de pelerin oricine a străbătut ultima sută de kilometri pe jos sau ultimele două sute de kilometri cu bicicleta. Așa că această ultimă sută este foarte aglomerată de călători pe care îi recunoști îndată: rucsac minuscul, make-up, ruj, parfum, tricou de bumbăcel :-), vitejie mare la urcuș pe primele două sute de metri și apoi respirație tăiată pe următorii trei kilometri, grupuri mari care ocupă toată poteca, ghidul care glumește cu ei și-i oprește la prânzul organizat de la kilometrul x, dar mai ales după încălțările deosebit de curate. Au însă ceva care aduce multă energie: entuziasmul subțirel al începutului, de care îți face plăcere să-ți amintești, fiindcă așa erai și tu în prima zi.

Între timp, te oțelești și înveți. De pildă eu am învățat că atunci când nu știi drumul, orice poate fi un semn. Într-o intersecție fără indicatoare m-am luat după unicul indiciu al unui plasture dezlipit de pe vreun picior (unde sunt pelerini, e și durere :-)), acolo unde am întâlnit indicatoare contradictorii am apucat-o pe drumul cu câteva pietricele vopsite în albastru, azvârlite pe marginea drumului (trebuie să fi fost cândva vreo săgeată împrăștiată de ghete neglijente).

Altminteri, azi mi-au rămas în minte doi oameni. Un spaniol care m-a întrebat dacă eu duc rucsacul sau el mă duce pe mine, și n-am știut dacă să plâng sau să râd. Totuși am râs, pentru că mai am doar o sută de kilometri. Al doilea om este bătrânul cățărat pe un tractor alături de care alerga cuminte un câine. Și de-acolo, de la înălțimea lui patriarhală, bătrânul ăsta mi-a făcut cu mâna și a strigat din toate puterile lui „Buen Camino !”. A, da, și încă cineva: un spaniol care și-a oprit mașina în mijlocul drumului ca să nu-mi strice poza aia cu poarta și cu florile în ghiveci.

După prânz, când a ieșit și soarele și i-a ajuns oboseala și căldura, „pelerinii de ultima sută” s-au retras prin adăposturi și am putut să aud iar liniștea. Și pentru că trecusem de borna cu numărul 100 m-am gândit un pic la drumul ăsta, pe care sunt deja de patru săptămâni. Și mi-am dat seama că te întoarce pe dos ca pe un sac, te obligă să scoți din tine tot, până la ultimul lucrușor, să verifici ce mai e bun de păstrat, ce nu mai e bun, dar vrei să păstrezi totuși, cu orice risc, ce e alterat și trebuie neapărat aruncat, să scuturi din colțuri și din cusături toate firmiturile și scamele adunate de-a lungul timpului, să speli sacul și apoi să-l umpli din nou, cu ce-ai păstrat și cu altele trebuincioase, de care ți-ai dat seama că ai nevoie. Da, ăsta e Camino. Pentru mine.

AMR: 92 de km

S-au reîntâlnit chiar când în față li s-a deschis priveliștea frumosului orășel Portomarin. Apăruse brusc de după niște boscheți. Mioki era oarecum speriată, ultimii 500 de metri îi făcuse pe o potecă atât de îngustă, încât abia încăpea ea cu rucsacul ei, pe lângă niște râpe pline de scaieți, în care nu-ți mai găsea nimeni urma. S-a strâns sufletul în ea când și-a dat seama că-și pierduse indiferența față de trup și viața lui trecătoare. Și s-a bucurat inima în ea când și-a dat seama că pierderea asta îi aducea înapoi lucruri de mult rătăcite, precum bucuria unui gust, plăcerea unui miros, atingerea aerului cald pe brațe, adierea vântului pe frunte. Trupul avea sentimentele lui, de care Mioki se lipsise în viața ei la templu. Și astea toate, redeșteptate de la Camino și conștientizate de la un strop de rouă. La capătul lui îl știa, legat cu fire invizibile, pe maestru. Își uitase misiunea, aproape că nu-i păsa de ea. „Ce va fi, va fi”, și-a spus în șoaptă și, chiar atunci, s-a simțit prinsă de braț:

– Ikebana, ce faci?

Mioki a tresărit puternic, dar a recunoscut vocea. Era daneza creolă.

– Anja! Spre Portomarin.

– Și eu. Uite-l.

Japoneza a ridicat ochii și în față i s-a deschis o vale largă, aproape o prăpastie, cu un râu larg șerpuind pe fundul ei. Cele două maluri erau legate de un pod solid de beton, cu două benzi de circulație pe fiecare sens. Mioki rămăsese cu ochii lipiți de zare și cu gura căscată, în timp ce Anja râdea de ea cu gura până la urechi.

– Mă bucur că am dat de tine. Fata blondă din România a plecat singură, a luat-o repede la pas și n-am putut să mă țin după ea. E ciudată, îi vine așa câteodată o dorință de singurătate căreia nu poți să i te opui.

Anja râdea cu toți dinții ei albi. Mioki simțea cât se schimbase, cum interioriza peisajele de parcă ar fi fost însuși scopul acestui drum. S-au îndreptat amândouă spre coasta înaltă, mărginită de un gard din beton pe lângă care erau aliniate băncuțe. S-au așezat și, tăcute, au privit un lac albastru, dincolo de care se întindea orașul.