Dimineața s-au trezit cu o ploaie cu tunete și fulgere, șiroaie curgând neîntrerupt din cer. Mioki se uita pe geam în curtea prăfuită care se umpluse cu noroi și s-a bucurat că aseară, târziu, n-a învins-o lenea și a ieșit să-și adune hainele puse la uscat, cu toate că erau încă jilave. Dar pe ea n-o învingea lenea decât rareori. De pildă acum, când toți dormitau încă în paturi, învinși de vremea asta urâtă și de ropotul ploii pe acoperiș, Mioki ieșise pe balcon, în aerul tare de munte, și medita. La ce, nimeni n-ar fi putut spune. I se zăreau pupilele zbătându-se sub pleoape, dar nimic altceva nu trăda faptul că nu a încremenit acolo, poate a murit cu picioarele încrucișate sub ea, la cum stătea nemișcată, neclintită sub stropii care o mai loveau din când în când în obraz.

La un moment dat, în albergue s-a pornit Ave Maria. La început n-a fost decât un zgomot mic, abia auzit, câte o notă mai puternică ici și colo. Apoi din ce în ce mai tare, până a umplut coridoarele și s-a strecurat pe sub uși, trăgându-i afară din sacii de dormit. Se frecau la ochi și nu pricepeau de unde vine, apoi înțelegeau că ăsta-i fasonul aici și rămâneau muți, aproape impresionați, totuși vrând să râdă. Apoi a început un vals vienez și atât le-a fost. Se auzeau hohote de peste tot. Mioki a deschis brusc ochii, cu o expresie caraghioasă pe față. Momentul ei de meditație sfârșise scurt și brutal.

La micul dejun au băut cea mai proastă cafea din lume și au descoperit că pe unii dintre ei îi pișcaseră niște vietăți, așa că Ave Maria și valsul au devenit dintr-odată teribil de ridicole. În ciuda ploii de afară, care se transformase într-o bură măruntă, s-au grăbit să-și ia tălpășița.

Dacă aș fi știut ce drum mă așteaptă, aș mai fi rămas, cu toate că nu-mi plăcea locul. Urma să fac unul dintre cele mai grele trasee de pe Camino, un urcuș abrupt de tot și foarte lung, pe ploaie, cu gândul la insectele care îi mușcaseră pe unii dintre noi, cu frica să nu fac vreo alergie prin locurile astea, departe de spitale.

Dar la plecarea din albergue nu mă gândeam decât cum să scap de acolo și a fost printre puținele dăți în care am avut un soi de dispreț față de locuri și oameni deopotrivă. Totuși, drumul a liniștit pe dată furia asta și m-am trezit pe o potecă nisipoasă, cu bolovani mari presărați ici și colo, înrolată într-un șir indian. Înaintam cu toții și pământul devenea tot mai pietros, semn că urma un munte. În fața mea, pe potecă, fetița cât un dop a reporterului japonez care ne făcuse poze aseară. Avea pelerină albastră de ploaie și își ducea rucsacul în spinare, supravegheată de maică-sa. Le-am prins din urmă și am vorbit un pic cu ele. Spre deosebire de Mioki, soția reporterului era caldă și politicoasă, zâmbea tot timpul și părea că tot ce-i face mai mare plăcere pe lume este să stea de vorbă cu mine :-). Apoi ne-am despărțit, eu am pornit mai repede la drum și curând m-am trezit la poalele colinei. Am respirat o clipă, m-am uitat în sus, ca să-i măsor înălțimea din ochi, am strâns curelele rucsacului și am pornit.

Mioki îi văzuse pe drum pe ceilalți japonezi. Îi salutase politicoasă, schimbaseră două vorbe, apoi plecase mai departe. Auzul trilurilor japoneze o emoționaseră un pic, neașteptat. Își primise simplu emoția – era firesc, deja plecase de acasă de aproape o lună. Aici se asemăna cu femeia blondă, amândouă întâlneau puțini compatrioți. A văzut-o în depărtare cum merge de mânuță cu fetița reporterului și râde de vreo glumă alături de mama fetiței. „Ăsteia chiar îi plac japonezii”, și-a spus Mioki, apoi gândul i-a mers mai departe, unde era și normal să meargă: „De aia m-a făcut și pe mi…”

– Ikebanaaaa! Ikebanaaaa!

Firul gândurilor i s-a smucit brusc și s-a rupt pe loc. S-a întors – erau vreo patru-cinci din cei de aseară care o strigau și-și fluturau ceva deasupra capetelor. A înțeles pe loc că își uitase vreo treanță la albergue și i-o aduceau triumfători, dar nu merita deranjul, zău. Pe Mioki a pufnit-o râsul. Europenii ăștia erau complet țicniți. Dar îi plăcea de ei așa cum erau, plini de viață, de sens, de absurdități pe care nu le vedeau ca absurdități, ci ca pe momente în care să râdă, de care să se bucure. Lui Mioki i se părea că europenii stăteau la mijlocul distanței dintre japonezi și americani, menținând echilibrul fragil între cultura extrovertită și ipocrită a occidentului îndepărtat și cea introvertită și ipocrită a orientului îndepărtat. Continentalii ăștia bătrâni nu păreau să se teamă de ridicol, de politically correctness, de ce se cuvine și ce nu, pentru că orașele lor fuseseră descoperitoarele, iar nu descoperitele, și asta le dădea, se pare, un avantaj cultural și civilizator uriaș. Erau ca niște copii crescuți mari, care ajunseseră la o vârstă, se maturizaseră și apoi ajunseseră la concluzia că maturitatea nu-i nicio scofală, așa că se întorseseră la vârsta copilăriei dar, cumva, reușeau să țină disciplina pe un mapamond întreg de pe continentul lor micuț și aglomerat, spart în zeci de țări și țărișoare.

Văzându-i cum se apropie strigând și chiuind, lui Mioki i se umplea inima cu ceva. Nu-i putea spune pe nume – nu că ar fi contat. Important era că-i venea venind. Și că aduceau cu ei ceva ce-i lipsea și-și dorea.

I-a așteptat proțăpită în mijlocul drumului. Vedea deja trofeul pe care îl poartă; își lăsase prosopul pe balustrada balconului, la uscat. Era negru cu dungi vineții și îl purtau în vârf de băț, ca pe stindard. „E bine, se mai zvântă”, și-a spus Mioki, deși asta era imposibil, în bura dimineții. Când au ajuns lângă ea l-a smuls din baston și l-a îndesat în rucsac, peste celelalte haine și o pungă cu covrigi. La cum ploua, nu mai avea nicio importanță, probabil toate vor fi murate până la destinația zilei. Au plecat mai departe împreună și au început urcușul. Cărarea se alungea imposibilă, printre bolovani tăioși, rădăcini proeminente și grohotiș. Mergeau atenți, să nu alunece și să-și rupă picioarele sau gâtul. Unguroaica Gina avea glezna tot umflată, dar părea în vindecare, în ciuda efortului. O mai ajutau băieții din grup, îi mai întindeau o mână, la deal îi ridicau rucsacul din spate, să simtă mai puțin greutatea lui în spinare.

La o cotitură au dat peste un alt grup, având-o în centru pe blondă care, cu toată ploaia, era în tricou cu mânecă scurtă. Ceilalți râdeau și încercau să facă ceva – Mioki nu și-a dat seama ce, până nu s-a apropiat: încercau să pozeze aburii care ieșeau din ea, de la fierbințeala urcușului și temperatura scăzută de afară. Blonda tot povestea ceva, agitată, dar Mioki n-a avut răbdare să asculte și a plecat mai departe. Muntele nu era urcat nici pe jumătate, mai aveau până la primul sat, apoi încă o opinteală, până în vârf.

Când m-au oprit ca să pozeze aburii care ieșeau din mine m-am simțit ca Agripina din „La vulturi”. Simțeam aceeași arșiță care-mi ardea măruntaiele, aveam în spate nu copii, ci un rucsac greu, mi-era cumplit de sete, dar nu îndrăzneam să beau apă. Doar că pe mine nu mă fugărea nimeni. Aparent. Atunci, probabil, mi-am pus pentru prima dată serios întrebarea „De ce?” Dogoarea aia lăuntrică, aburii care se ridicau din trupul încins, ploaia sfârâindu-mi pe creștet și pe obraji – toate astea nu puteau fi un simplu drum, o vacanță „activă” de o lună. Dincolo de ele se afla ceva. Poate am aflat ce. Poate nu. Cert este că aburii nu au ieșit în poză, oricât s-au străduit, deci nu am dovada lor. Dar le-am povestit istoria tristă a Agripinei și au rămas pe gânduri. M-au întrebat de scriitor.

– E român, destul de obscur.

– Aveți scriitori buni?

Întrebarea era tâmpită, dar o înțelegeam, altfel nu o puteau formula în condițiile date, când literatura română le era complet străină. Dar atât mi-a trebuit, firește, veniseră la omul potrivit. Am pornit cu toții pe cărare și i-am trecut puțin prin toate: clasici, interbelici, moderniști – măcar unul dintre ei tot o să caute o carte scrisă de un român. Le-am spus să o caute și pe asta, în care suntem acum. S-o caute, să nu renunțe. O carte are de făcut drum lung, câteodată îl rătăcește, alteori trebuie să ocolească mult, poate îi vine să se lase păgubașă și poate chiar se lasă. Dar dacă trebuie să iasă la lumină, va ieși. Ideea este să nu încetezi s-o cauți, tu, cititor. Fiindcă această căutare este pentru ea ca un cântec de sirenă; îl urmează, îl ascultă, se lasă vrăjită de el. Știam că asta i se va întâmpla și cărții despre călătoria lui Mioki pe Camino. Iar acum iat-o, aproape a ajuns la destinație. Pesemne a auzit căutările :-).

Satul O Cebreiro era o minune, o combinație între vremuri de mult trecute, din epoca preromană, și un tărâm ca într-o poveste: case scunde, așa-numitele „pallozas” cu design celtic, acoperite cu un fel de țiglă în formă de solzi, pomișori scunzi cu ciorchini de flori roșii, potecile înguste, pietruite. Dacă zărești o mașină, și se pare cel mai straniu lucru de pe lume. Numai căruța s-ar potrivit aici.

Totuși, n-au stat prea mult. Pe cât de frumos, pe atât de comercial, acest sătuc nu doar că gemea de lume, dar marca și intrarea în Galicia, ultima etapă a călătoriei, parcursă de mulți pelerini care n-au răbdare, timp, dispoziție sau putere să facă drumul în întregime. Așa că treaba se aglomerează teribil. Veniți cu autocarele, parfumați și îmbrăcați la dungă, turiștii aproape că erau deranjați de mulțimea asudată, cărătoare de calabalâc pe kilometri întregi. După noaptea petrecută în condiții strașnice, s-au uitat cu toții cu jind, cu Mioki în frunte, la hotelul de patru stele unde ar fi putut dormi (ah, ce lux, după dormitoarele comune prin mansarde împăienjenite), dar pelerinajul nu e despre confort, ci despre efort, așa că au plecat mai departe.

În total, au fost cam 20 de km de urcuș povârnit pe o potecă noroioasă, prin sate prăpădite, cu ulițele pline de nămol. Apoi au privit de la înălțime pe de o parte Castilia și de cealaltă parte Galicia, pământuri nesfârșite de pășuni, păduri sau jnepeni, înainte și după O Cebreiro.

Când am ajuns în vârful dealului, după un asalt atât de abrupt, încât mi se părea că la fiecare pas o să cad pe burtă și o să mă prăvălesc la vale cu tot cu rucsacul meu, am fost întâmpinată de aplauzele grupului de aseară, care mi-o luase înainte la un moment dat – și tare bine mi-a prins primirea lor. Se bucurau sincer că am reușit, cu bucuria aia adevărată pe care o vezi la tot pasul pe Camino.

A urmat – cum altfel?- coborârea, și-am ținut-o așa alți opt km, până aproape de Triacastela, unde o să ajung mâine. De la granița cu Galicia se spune că începe „spiritual Camino”. Tot de acolo, din 500 în 500 de metri sunt borne care au început numărătoarea inversă. Ultima pe care am văzut-o azi spunea că au mai rămas 142 de kilometri.

AMR-ul meu: 168.5 de kilometri