Maestrul își frecă mâinile cu bucurie. Era dimineață în Japonia, cerul se limpezise și din pădurea de bambus răzbătea un foșnet ușor, de frunze răsfirate. Ieșise în grădina templului să mediteze și să se bucure de primele raze de soare, cu o ceașcă de ceai alături. Se gândea la Mioki și la însoțitorii ei pe acest drum. În ochii lui negri, oblici, nu se citea nimic, doar gesturile trădau o agitație mai mare ca de obicei. Călugărița se apropia de finalul drumului și maestrul știa că urmează o despărțire, tristă și veselă deopotrivă. O lăsase singură, așa cum voise ea, și se părea că se descurcă foarte bine. Dar aștepta să vadă deznodământul, aproape la fel de nerăbdător ca Mioki însăși.

Au plecat din El Acebo după un mic dejun continental cum nu mai mâncaseră de mult. Fețe de masă, sucuri naturale, bufet deschis cu mâncare diversă, pentru toate gusturile. Și aproape toți cei de aseară, plus un un ungur fascinant, care vorbea engleză cu accent franțuzesc. Blonda l-a luat peste picior, dar omul nu s-a supărat, i-a explicat că trăiește la Bordeaux de ceva vreme și îi place accentul francezilor. Apoi a continuat conversația cu Gina, unguroaică de-a lui, iar danezei i-a făcut blonda un instructaj zdravăn despre vecinătatea celor două țări.

Adevărul e că nu prea le venea să plece, ar fi stat acolo mult și bine, să se bucure de priveliște, de piscină și de soare, de cafeau a de dimineață, de un citit la umbră pe iarbă, în loc să încarci iar în spinare cele zece kilograme ale rucsacului, să te încalți peste bătăturile și tendoanele dureroase și s-o iei din loc, cu toată carnea strigând la fiecare pas. Dar nu era cale de rămas pe loc, nici de întors din drum, așa că într-un final au plecat în grup mare, gălăgios, știind că se vor împrăștia încet-încet, pe măsură ce-i va cuprinde tăcerea.

Mioki era tăcută. Zăpușeala nopții dispăruse și aerul răcoros de munte îi dădea o stare minunată, bună pentru drum. Se refăcuse aproape complet, încă o durea bășica din talpă, dar nu se gândea la ea.

N-au înțeles mai nimic din drumul acestei zile. Au tot mers, ba în grupuri, ba singuri, pierzându-se unii de alții și regăsindu-se la prima cârciumă, să bea împreună un suc de portocale și să mănânce o tortilla caldă sau o pâine cu unt. Erau fericiți, pe chipuri le strălucea apropierea de destinație și cel mai minunat era sentimentul de prietenie cu care se întâmpinau unii pe alții.

Mioki se îndepărtase binișor, așa că nu mi-a rămas decât să-mi văd de drum singură sau alături de vreun pelerin solitar, ca mine. La un moment dat, n-am mai văzut înapoi și înainte, cale de câteva dealuri și văi, chiar pe nimeni. Indicatoarele lipseau, cărările se împărțeau în multe și nu-mi dădeam seama pe unde ar trebui să merg, mai ales că drumul cel mai mare tăia în două ogorul unui om care ara cu tractorul undeva, în zare. Am ținut-o tot așa până când ogorul s-a transformat în deal bolovănos cu multe pietroaie tăiate drept pe marginea lui. Pe lângă drum erau barăci de muncitori, probabil încărcau piatra aia, dar nici țipenie să pot întreba de direcție. N-am avut de ales, am mers înainte. Nici nu mai distingeam poteca, totul era la fel de prăfuit, și m-am temut ca nu cumva să fi apucat de-a curmezișul vreunui deal și să nu reușesc să ajung până seara într-o zonă locuită. Ăsta era, practic, singurul pericol, altminteri e destul să mergi pe drum și să întrebi primul om zărit în cale dacă te îndrepți încotro trebuie. Până la urmă mi-a pierit și teama asta, la urma urmelor, mai dormisem sub cerul liber – ce se putea întâmpla? Imediat ce mi-a trecut prin minte acest gând, am văzut în zare două siluete cu rucsaci în cârcă. Am mărit ritmul ca să mă apropii, să nu mai merg singură, dar erau ca Fata Morgana, în loc să se apropie, păreau că se îndepărtează. Am aruncat o privire înapoi. Două mogâldețe veneau din urmă, așa că a fost mai simplu să rămân și să aștept, decât să-mi iasă sufletul alergând. Când au ajuns în dreptul meu am confirmat că mergem în direcția bună – confirmat, un fel de-a zice, nu știau nici ei încotro se îndreaptă, erau un bărbat și o femeie, dar măcar aveau o hartă pe care se presupune că o urmau. M-au luat cu ei și am pornit împreună mai departe. După vreo oră de mers am zărit prima așezare și acolo ne-am despărțit.

Am continuat drumul singură, din nou pe cărări prost marcate, cu gândul limpede că abia aștept să mă urc intr-un avion. Supersonic, dacă se poate. Sau intr-o rachetă . Mi se părea că ziua durează de o săptămână, de dimineață trecuse enorm.

Drumul drept a ajuns în curând deal povârnit, apoi încă unul. Din nou mi-am ascultat instinctul și, în loc să urmez cetele care se îndreptau spre coama dealului, am apucat la prima bifurcație o cărare însemnată cu o săgeată din pietre. Nimic altceva. Am rămas câteva clipe în cumpănă. Cetele erau prea departe ca să pot striga, nu m-ar fi auzit. Totuși, săgețile din pietricele, chiar și ciobite sau deranjate, au fost mereu indicii corecte pe drumul ăsta. Am cumpănit în minte: coama dealului, înșirată cu oameni ca niște mărgele umblătoare, sau să o apuc pe cărarea din dreapta, care se înfunda într-un zăvoi?

Până la urmă am făcut alegerea bună – câteva pietre pe asfalt. În vreo sută de metri m-a prins din urmă japoneza Yuzu, budistă :-), alături de care am urcat și coborât două delușoare, preț de opt kilometri. Am întrebat-o cum de a venit pe Camino, adică de ce. Și cum se regăsește printre pelerini creștini, ea, budista. Cred că mă interesa să o înțeleg mai bine pe Mioki. Să-i pricep motivele. Yuzu mi-a spus că budismul e mult mai tolerant decât alte religii și că acceptă cu seninătate credințele altora. Că pentru ea este, mai presus de orice, o experiență culturală, așa cum este și împodobitul bradului, de Crăciun. Mi-a povestit că a intrat și în biserici, a asistat la slujbe – așa cum, de altfel, o făcuse și indoneziana musulmană cu care mă întâlnisem mai demult; de fapt, din toată gașca, eu fusesem singura care nu a mers la slujbă, dar n-am simțit că asta aș vrea-.

O vreme am continuat drumul alături, deși îmi era greu să-i înțeleg engleza, erau sunete pe care nu le putea rosti. În zăvoiul de care ziceam mai devreme am găsit și un banner mare adresat pelerinilor, deci eram pe drumul cel bun, îndrumate de săgeata de pietricele de pe cărare. Am mâncat ceva în Villafranca de Bierzo, unde părinții ieșiseră să ia micul-dejun târziu alături de copiii lor. Lui Yuzu i s-a părut ciudat, m-a întrebat dacă e un obicei european. – Nu acolo de unde vin eu, i-am răspuns.

Mi-am luat la revedere de la japoneză și am plecat singură mai departe, următorii douăzeci de kilometri, străbătând o trecătoare fabuloasă, intersectată pe deasupra capului meu de șosele suspendate la înălțimi amețitoare. Am întâlnit pe drum oameni, când și când, și deja ne știm și am parcurs atâtea sute de kilometri, încât ne strigăm pe nume de la depărtare și ne îmbrățișăm, ca vechi prieteni. Unii sunt bine, alții au ajuns la medic, precum italianca Laura, care m-a strigat de departe și m-a luat în brațe ca pe o soră, când m-a văzut. Trebuia să-și întrerupă de-a binelea călătoria din cauza mușcăturilor de insecte, voia să ajungă acasă. Altora li s-a terminat vacanța și vor continua anul viitor. Gina, cea cu glezna sucită, m-a zărit undeva pe traseu, în ultimii kilometri de azi, și a fugit după mine, cu tot cu durerea ei. Era într-un grup mare, cu daneza Anja, doi băieți din nu știu ce țări și două fete spaniole. Am rămas cu ei și, fiindcă se făcuse târziu, le-am rugat pe fetele spaniole să facă rezervări în următorul sat, într-o pensiune unde știau ele că e ceva deosebit :-). Și chiar era, dar vă povestesc altădată, că acum e târziu… Iar mâine mă așteaptă un munte nou.

Drumul lui Mioki a fost simplu și curat. A făcut la un moment dat un ocol pe o creastă de deal, împreună cu un grup mai mare, dar nu i-a părut rău. Priveliștea i-a tăiat respirația și grupul era vesel, la un moment dat i-a apucat cântatul și au tot lălăit așa tot ce știau din repertoriul internațional, în engleză mai ales, dar și în italiană și franceză. Bineînțeles că în japoneză nu știau nimic și n-au lăsat-o pe Mioki până când nu le-a cântat și ea ceva, dar le-a arătat-o și pe Kazuko Matsuo, celebră după perioada războaielor mondiale, care cânta în engleză și era favorita ei. Nici nu și-a dat seama când au trecut de Villafranca de Bierzo și apoi au continuat printr-o trecătoare în care Mioki nu s-a săturat să tot privească locul, fiindcă așa ceva chiar nu mai văzuse. O crevasă pavată cu beton pe care alergau mașinile spaniolilor, pe mai multe straturi deasupra capetelor lor. Aici a văzut și primul semn de circulație cu pelerini zărit în viața ei și s-a amuzat copios alături de toți ceilalți.

Seara i-a prins într-un albergue prăpădit, cu o curte mică, prăfuită și cam murdară, dar cu mulți, mulți cunoscuți. Gazdele, doi bătrâni probabil homosexuali, i-au adunat pe toți la cină în jurul unei mese mari, iar atmosfera a fost copleșitoare. Erau un polonez, doi cehi, vreo patru spanioli, reporterul japonez cu soția și fetița lui, doi brazilieni, trei italieni, trei nemți, românca blondă, daneza brunetă, unguroaica Gina, și încă vreo doi, pe care Mioki nu-i cunoștea.

Iar sentimentul de împreună, cu toți adunați în jurul acelei mese, în sufrageria părăginită a unui albergue și mai părăginit avea să rămână, totuși, una din amintirile ei cele mai persistente. Iar poza acelei seri a rămas imortalizată pentru totdeauna într-un ziar japonez, datorită reporterului care și-a ilustrat articolul.

Pentru moralul meu, am decis în această dimineață să cobor sub 200 de km, fie și cu 500 de metri. Și am reușit, pentru că astăzi, cu toate urcușurile, coborâșurile și soarele dement, am reușit să merg 32 de km.

Așadar, AMR 196.5 km (indicatoare oficiale: 167 de km).