A doua zi am plecat bucuroasă din Hospital de Orbigo. Dormisem într-un dormitor mic, într-un loc foarte neprimitor, alături de o coreeană și doi bărbați, un portughez și-un belgian. Unul dintre ei, portughezul, m-a luat martoră că nu sforăie deloc, fiindcă ne mai întâlniserăm pe traseu și mai fuseserăm cazați în același dormitor. Acela a fost unul dintre momentele ciudate de pe Camino: mi s-a părut atât de straniu să confirm pentru un bărbat străin că nu sforăie, un detaliu atât de intim, încât m-am simțit de-a dreptul jenată, deși acest sentiment este aproape inimaginabil aici, unde totul e la comun și aproape că te dexesualizezi brutal. În ciuda jenei, m-am bucurat totuși, nu eram chiar o carcasă de carne ce ducea un suflet asexuat, ci rămăsese ceva din femeia de mușchi, oase, vene, organe.  

Dimineață, la prima oră, coreeana a părut că ar vrea să mă aștepte, să mergem împreună mai departe. Am respins-o destul de categoric, nici eu nu știu de ce. Nu era doar tabietul matinal pe care profitam că pot să-l fac în liniște (într-un dormitor atât de mic, rămâneai repede stăpânul locului, față de acele imense staule de dormit, unde mereu se găsea cineva să plece după tine), ci pesemne începuse să mă cam sâcâie prezența oricui. Coreeana, ca orice asiatic, a fost extrem de politicoasă și reținută, n-a insistat deloc și a plecat în drumul ei, iar eu mi-am adus aminte de asiatica mea, de Mioki, care făcea exact ce făceam și eu, adică tot posibilul ca să scape de următori, printre care mă număram. Mi-am dat seama foarte bine că mă evită, oarbă să fi fost, și tot aș fi văzut. Treaba e că nu înțelegeam de ce, și asta, în loc să mă facă mai tolerantă și mai dispusă să mi-o apropii, mă enerva îngrozitor. Cred că nu suportam să-mi scape printre degete tocmai acum, când reușisem să-i dau o identitate clară în primul rând în capul meu, apoi în fața celorlalți.

Am plecat nemâncată, firește. Din două motive: o dată, pentru că abia așteptam să scap din locul ăla, și în al doilea rând, pentru că micul dejun și cafeaua de dimineață erau mereu recompense pe care mi le ofeream după primii cinci-șase kilometri. Și dacă aș mai lua-o o dată de la capăt, la fel aș face. Nimic nu se compară cu senzația aia de plecat pe răcoare, cu hanorac și glugă, când efortul fizic îți activează toți mușchii și îți pune sângele în mișcare, și relaxarea extraordinară pe care o simți după un deal și-o vale, în primul bistro, unde aburește cafeaua și se coace vreo tortilla. M-am obișnuit să zac în soarele de dimineață cam o jumătate de oră, până când cafeaua își face efectul diuretic și mă duc la pipi, ca să nu mă apuce mai încolo. Jumătatea aia de oră este cel mai frumos moment al zilei. Lumină, aer de o claritate perfectă, soare încă molcom, aromă de cafea și mâncare în trupul bătucit, numai fibră. Este felul în care, dacă aș putea, mi-aș începe toate zilele, până la sfârșitul vieții mele.

Când și-a luat rucsacul roșu, în dimineața aceea, a văzut pe el o pată mare, cenușie. Lucrul ăsta a iritat-o pe loc, fiindcă rucsacul ei reușise cumva, până atunci, să rămână perfect curat, de parcă n-ar fi existat în realitate, n-ar fi fost așezat niciodată în praful drumului și n-ar fi fost târât pe podelele atâtor dormitoare. Pata de proveniență necunoscută se întindea chiar pe față, sub buzunarul din stânga, cam în dreptul inimii rucsacului. După ce s-a mai gândit un pic, Mioki și-a dat seama că e semn bun: la urma urmelor, faptul că, în sfârșit, rucsacul a căpătat o pată, ar fi echivalentul materializării lui, o dovadă că aparține lumii reale, nu închipuirii uneia. Ea însăși era o ființă care mânca și deversa, transpira și mirosea, ba chiar în ultimele zile făcuse o bășică la degetul mare de la piciorul drept, pentru prima dată de când se afla pe drumul ăsta. DEVENEA REALĂ. Orice i s-ar fi spus, din orice minte ar fi ieșit, devenea reală, era limpede.

Ceva mai bine dispusă, și-a aburcat rucsacul în spinare, de data asta mândră de pata lui, și a pornit la drum. Se cazase într-un albergue despre care citise că e unul dintre cele mai frumoase din zonă, cu o curte verde (așa se și chema, Albergue Verde) și camere fără paturi suprapuse. Hospital de Orbigo se trezea la viață și aerul lui medieval, cu străduțe pietruite, înguste, o încânta peste măsură pe Mioki. Ea pleca mereu în zori, întotdeauna după un mic dejun, fie și frugal, cu pâine, unt, gem și ceai. Obiceiul ăsta îi dădea o stare bună și energie până la primul popas, după zece kilometri.

Drumul a curs fără mari variații și fără aventuri. S-a întâlnit ca de obicei cu tot felul de oameni, unii cunoscuți din vedere, alții – chipuri complet noi. I-a întâmpinat pe toți la fel ca până acum, ceea ce a făcut-o să-și pună iar o sută de întrebări în legătură cu schimbarea la față. Ba i se părea că e cu totul alta, ba era aceeași care plecase din Japonia, cu douăzeci și cinci de zile în urmă. Se uita înapoi și nu-i venea să creadă: Parisul, St. Jean, Pirineii, apoi Spania. Femeia blondă, italienii, francezii, spaniolii, neamurile astea latine, nebune de legat. Americanii plini de figuri și superficiali. Nordicii reci. Și, ici-colo, câte un asiatic, o evreică, o musulmană. Ea, budistă. Turnul Babel în cea mai deplină armonie, oameni buni și misiunea pierdută. Mioki tresări. Misiunea… Pe asta pe unde o mai rătăcise, pe drum? De fapt, s-a gândit ea mai bine. misiunea însăși era cea care pierduse ceva. Își pierduse importanța. Pe măsură ce pașii îi măsurau tot mai mult cărările prăfuite ale Spaniei, misiunea aceea, chiar și neștiută și nedeslușită, era tot mai puțin importantă, pentru că în fața oamenilor nu poate trece nimic.

Drumul avansa printre câmpurile veștede, cu țepii grânelor țâșnind din pământul uscat. Mioki încă se minuna, și după atâta timp, de auriul acestor pământuri, absolut ireal, de căldura lor care se prelingea direct în oameni. Începuse urcușul, dar nu-l mai simțea ca la început. Trupul i se întărise și mai tare, în timp ce mintea oțelită se catifelase. Japoneza își dădea seama de asta și își mai dădea seama și de faptul că lucrul ăsta ar fi trebuit s-o supere. Își pierduse fermitatea aceea niponă, delicată, politicoasă și suplă, și se căpătuise, în schimb, cu o moliciune de bumbac, în care îi venea să se culce. Parcă nu mai era ea. Dar, la urma urmei, cine era ea?

În zare se zăreau casele unei așezări. Mioki scoase harta, să se uite unde a ajuns. Se apropia de primii zece kilometri ai zilei.

– Ikebana! Ikebana!

S-a oprit să privească în spate. Erau două femei, una cam negricioasă și alta blondă. Blonda părea să șchiopăteze, dar se ținea vitează după negricioasa care avansa ferm, deși avea cam multe kilograme în plus. Mioki le-a așteptat.

– Ce faci? au întrebat-o când au ajuns în dreptul ei.

„Ce să fac, mă mir de obiceiul ăsta de a striga oamenii din urmă”, a răspuns ea în gând, apoi a zis tare:

– Merg, ce să fac. Voi?

Femeile au izbucnit în râs. Niciuna dintre ele nu se mai putea numi tânără, dar le sclipeau ochii și, deși nu erau, păreau frumoase. Mioki se cam obișnuise cu asta: femeile de 30-45 de ani călătoreau împreună. Și dacă veniseră singure, se găseau unele pe altele și făceau mici grupulețe. „Numai eu vreau neîncetat să scap de blonda mea. Și nu-mi folosește la absolut nimic, mă prind oricum altele din urmă”.

Cele două sporovăiau în continuare, prinse în cea mai comună discuție de pe Camino: cum e la tine în țară și cum e la mine. Negricioasa era daneză, iar blonda, unguroaică. Avea fiecare de povestit despre obiceiuri, mâncare, limbă. Mioki le asculta în liniște, așteptând momentul să fie întrebată și ea ceva, era inevitabil. După câteva minute, daneza s-a răsucit:

– Ikebana, cum se spune în japoneză „ciocolată”?

– Cio-co-la-to, a apăsat ea puternic pe silabe, azvârlind-o cât colo pe ultima, cu hotărâre în glas.

Celelalte două au izbucnit iar în râs.

– Deci peste tot se zice la fel, a adăugat unguroaica.

– Dar tu ce-ai pățit la picior?

Mioki a luat-o din scurt, fără menajamente.

– Mi-am scrântit glezna.

– Și mai poți merge așa? Te-a văzut un medic?

– M-a văzut. A spus să fac o pauză de două zile sau să merg cu grijă, dacă nu vreau să mă opresc.

Mioki a ridicat din umeri. Nu prea era treaba ei ce fac alții. Cu toate astea, a simțit o ușoară strângere de inimă la vederea gleznei umflate.

Au mers mai departe împreună. S-au oprit la prima cârciumă și și-au luat cafea și ceai, sandviciuri, prăjiturele. La masa lor era mare veselie, așa că au fost și alții atrași, până când s-a făcut grup mare: un slovac, un polonez, doi americani, două nemțoaice și un spaniol. Apoi a sosit și femeia blondă, căci, așa cum se resemnase deja Mioki, nu se mai putea fără ea.

Când am prins-o din urmă, soarele era deja sus pe cer. E limpede că aveam obiceiuri diferite de mers și de oprit, nu ne potriveam deloc – este incredibil cum poate să-ți zămislească mintea ceva atât de diferit de tine însăți, ca și când toate gândurile și ideile reprimate sau imposibile ți se adună într-un colț și, din amalgamul acela ca un chist eterogen se zămislește o făptură reziduală a personalității tale. Mioki nu eram eu, eram prea diferite ca să aducă măcar a mine. De câte ori scriam despre ea, oamenii ne confundau. Nu exista dată să nu fiu numită ca ea, să nu mi se atribuie ce simțea sau ce gândea, deși subliniasem în repetate rânduri că a încerca să identifici autorul cu personajul lui este, practic, la fel ca operațiunea inversă de a separa într-un copil ADN-ul tatălui de al mamei. Degeaba. În ochii tuturor (sau ai celor mai mulți) trebuia să fiu eu – că de unde alta mai bună, din aceeași minte :-)?

Am plecat mai departe în gașcă mare. Pentru mine, asta era deja a doua oprire și mai aveam mult până departe. Intenționam să fac 30 de kilometri, dar trecusem deja de partea cea mai grea, în care localitățile erau la distanțe mari unele de altele. Acum începea un urcuș destul de agresiv, dar în care măcar te puteai opri la o cârciumă din doi în doi kilometri.

Spre Astorga drumul a luat-o deja pieptiș, iar intrarea în oraș le-a pus capac și i-a risipit pe toți pe drum. S-au înșirat după puteri, căci șoseaua pietruită care urca spre zidurile orașului se încolăcea destul de abrupt, aproape că amețeai când te uitai în sus, la cât ai de urcat. Mioki conducea plutonul, firește, dar în curând i-a lăsat în urmă, după ce i-a văzut intrând într-o bisericuță, să ștampileze pașapoartele de pelerin. Pentru ea nu contau atât de tare ștampilele astea, îi era de ajuns una pe zi, cea din locul în care se caza, însă unguroaica, de pildă, începuse deja al treilea pașaport, se oprea oriunde era rost de ștampilat încă o dată și avea o colecție uimitoare.

Mioki a mers înainte, până când a nimerit în piața centrală. Era foială mare, se pregăteau iar de o fiesta. Japoneza era uluită de cât de petrecăreț era neamul ăsta – dar nu atât sărbătorile în sine o fascinau, cât mai ales incredibila bucurie a oamenilor: fetele erau agitate, îmbrăcate frumos, fardate și parfumate, băieții alergau de colo-colo, în grupuri, împingând-se ca niște puștani în preajma unor puștoaice, adulții veneau țepeni și fuduli, în straie de sărbătoare, cărând platouri cu prăjituri și sticle cu vin. Era luni, dar să nu petreci în rând cu ceilalți părea o rușine, chiar și patronii de restaurante și de magazine închideau biznisul ca să iasă pe străzi, alături de ceilalți. Mioki n-a reușit să afle ce sărbătoreau, dar era probabil tot vreo fiesta cu tauri, așa că s-a așezat în fața unui restaurant rămas deschis, la mesele scoase afară, și a cerut meniul.

Nu s-a mirat deloc când s-a așezat și blonda lângă ea. Se vedea că trăsese tare s-o prindă din urmă și japonezei i s-a făcut milă de ea: era roșie la față și transpirată toată. Și-au luat niște paste și o carafă mică de Sangria, deși mai aveau drum în față. Apoi blonda a băut o cafea, și-au mai tras sufletul, cu ochii la localnicii în sărbătoare, și au pornit la drum. Ieșirea din oraș a fost destul de lungă, dar plăcută. Orașul era nespus de frumos, au pozat catedrala impunătoare și apoi strada s-a lățit tot mai mult, până când a ajuns o șosea cu patru benzi, mărginită de copaci umbroși. Căutau din privire o cișmea de unde să-și umple sticlele cu apă, erau cam pe sponci și le așteptau încă aproape douăzeci de kilometri. Când au ieșit din oraș s-a ivit și țâșnitoarea. Au băut pe săturate, și-au îndesat pălăriile de soare pe cap și au plecat destul de vioaie, vorbind tot felul de tâmpenii, lucruri fără importanță.

A fost bine că au mers împreună, fiindcă drumul s-a dovedit monoton. Au traversat autostrăzi și i-au invidiat pe cei din mașini, de la aer condiționat. S-au mai oprit o dată, scurt, să mănânce un pic, aproape din mers, apoi au luat iar la pas cărarea bătucită dintre lanuri, până când a început urcușul epuizant spre sătucul-destinație al zilei, El Ganso.

Am ajuns în El Ganso destul de epuizate – dar eu eram fericită că Mioki mă respinge tot mai puțin și mă acceptă tot mai mult. Sătucul mi-a plăcut nespus, probabil va rămâne în gândurile mele mulți ani de acum înainte. Este o așezare compusă din câteva căsuțe de piatră, atât de vechi de zici că stau să cadă. Cea mai mare stradă este o alee asfaltată pe care are loc probabil doar o mașină, și aia în pericol să se hârjâie de zidurile caselor. Alberguele în care stăm este oarecum ok, dar aglomerat rău de tot și cele două băi par insuficiente pentru treizeci de suflete, câți suntem. Explorând locul, am descoperit o mansardă complet goală, cu baia ei, și m-am aciuat acolo ca să scriu, să vorbesc acasă, cu ai mei, și să-mi fac dușul zilnic. Apoi am profitat și de luxul mașinii de spălat și am băgat o tură mare, toate hainele pe care le aveam, în afară de cele de pe mine. Am fost tentată să le pun la spălat și pe alea și să stau în prosop, dacă aș fi avut unul mai mare :-).

În fine, la cină am improvizat. În capătul satului (adică două case mai încolo) am găsit un mic magazin, un fel de băcănie cu de toate din care mi-am luat o bucată de brânză și niște fructe. Apoi m-am chinuit să mă conectez la net – aveau o parolă de ziceai că sunt cel puțin site-ul NASA și FBI, la un loc. M-a descurcat un domn italian, care a avut răbdare să bage de zece ori parola aia din cincisprezece cifre, litere și semne. N-am mai vorbit prea mult cu Mioki, părea și ea obosită și am lăsat-o în pace. Am rămas și eu cu gândurile mele. Și mi-am dat seama că, mergând eu așa, mi-a trecut prin minte cât de ciudat este când, în satele și orașele mici, asfaltul îți dispare brusc de sub picioare și te trezești pe drum de țară, printre câmpuri. Câteodată, chiar într-o intersecție te trezești cu trei cărări asfaltate și una cu pietre și paie, și știi că aia e a ta. La fel și când te apropii, știi că nu mai e mult până-n sat atunci când apare asfaltul.

Apoi m-am mai gândit și la vertijul care te-apucă atunci când treci pe deasupra autostrăzilor și mașinile trec vâjâind pe sub tine…

Și câte și mai câte, dar altă dată, Poate. În orice caz, în cele nouă-zece ore de mers ai timp să te gândești la toate.

AMR: 280 de km.