Picioarele îmi arată teribil. Am patru degete pansate, tendoanele sunt într-o stare deplorabilă și am bășici peste tot. Din păcate nu pot învăța nicio lecție din asta, încă nu știu dacă aș fi putut face ceva diferit și ce anume. Cel mai bine ar fi să încetez să mă tot întreb asta, probabil așa a fost să-mi fie mie drumul.

Mioki a mâncat ce-a găsit prin rucsac. Hostelul avea o bucătărie frumoasă și bine întreținută, dar pentru ce îți aduceai în traistă. Și-a adus aminte, în timp ce rodea niște biscuiți sfărâmați și bea o cană cu ceai proaspăt, de nemții de aseară, un el și o ea foarte înalți, solizi și blonzi, care cumpăraseră mâncare cât pentru un regiment și păreau că se ceartă cine s-o prepare. Mioki a trecut pe lângă nemțoaică și a avut impresia că este exact jumătate din ea, părea o uriașă. I-a privit cum scot ambalajele cu cârnați, paste, cartofi, fursecuri și dozele de bere, sacoșele parcă nu aveau fund, deți păreau niște punguțe minuscule în mâinile lor mari. Au îndesat până la refuz un raft de frigider și apoi s-au așezat să-l contemple, nedumeriți, de parcă nu știau de unde să înceapă sau erau în fața unei enigme – ce e cu toate produsele alea și de ce se află în fața lor. Până la urmă au încins o tigaie și au umplut lobby-ul cu miros de cânați și cartofi prăjiți, ceea ce lui Mioki i s-a părut peste măsură de scârbos. Îi venea să-și verse mațele de silă, toată grăsimea aia încinsă îi întorsese stomacul pe dos, iar damful de bere a pus capac. A ieșit în grabă la aer curat și s-a așezat direct pe caldarâm, în fața hotelului, că nu mai avea picioare să plece altundeva.

Acum, amintindu-și, a aruncat ultimii biscuiți la gunoi și a vărsat în chiuvetă restul de ceai. A spălat vasele pe care le folosise, a cumpărat de la automat două batoane de ciocolată și o pungă cu covrigei sărați, pentru drum, a ridicat cu o singură mână rucsacul, să și-l pună în spinare, și a plecat la drum. Afară era încă întuneric, orașul abia se trezea, dar pelerinii curgeau din toate direcțiile, urmând săgeata galbenă. Mioki înainta cu pas sigur, minunându-se în felul ei rezervat de clădirile vechi, cu multe flori la balcoane, de catedrala gotică, plină de ciucuri și dantelării de ciment, de străzile pavate cu dale late de granit și de băncuțele din fier forjat.

Apoi a ieșit din centrul istoric și a ajuns în zona modernă a orașului, sau doar i s-a părut, fiindcă la un moment dat, la răsărit, a apărut drept în fața ei un palat înroșit de soare, semeț, dominând piațeta largă în care se afla. A fost tentată să se așeze pe o bancă și să rămână câteva minute acolo, însă abia plecase la drum și i s-a părut ciudat să se și odihnească, așa că a plecat mai departe.

Făcuse deja o jumătate de kilometru când i s-au învălătucit gândurile în minte și a început să regrete că nu se oprise atunci când avusese ocazia, pe banca din piațetă. „Ce dacă abia plecasem la drum? Doar nu-s în vreo cursă.”, și-a spus Mioki, plină de obidă. Și pentru că acel gând nu-i dădea pace, a decis să facă lucrurile în felul ei japonez, încăpătânat, disciplinat, budist. S-a întors cale de o jumătate de kilometru și a găsit banca pe care voise să se așeze. Era liberă, așa că a lăsat rucsacul deoparte și a rămas cu soarele bătându-i în față, cu trăsăturile destinse într-un mic zâmbet, cu ochii țintind palatul superb, uriaș.

Apoi a zărit-o de departe.

Dimineața a fost stranie. Adică surprinzător de calmă, aproape frumoasă. N-am nimic de mâncare, dar nu-i nicio problemă, e aici un automat de la care poți să-ți iei chestii minime, sărate sau dulci. Și cafea. Am stat vreun sfert de oră în contemplare. Au un lobby foarte frumos, confortabil, cu geamuri mari deschide direct spre bulevardul pe care curg deja pelerinii. Bunicii spanioli au plecat în zori, i-am auzit strângând bagajele cât de liniștit puteau. Și Mioki a plecat, pe ea mai degrabă am simțit-o, la cum se mișcă de ușor, ca o pisică. Nu-mi vine să mă ridic de pe scaun, dar soarele stă să răsară și pelerinului îi șade bine cu drumul, așa că – hai!

Am apucat același drum spre centrul vechi pe care mă rătăcisem ieri, la întoarcere. Pe Camino mi s-a dezvoltat zdravăn simțul de orientare, îmi iau repere reflex, sunt în stare să recunosc o fațadă după o simplă teșitură de cărămidă, o stradă după un simplu cot mai aparte. Granitul străduțelor lucește sub primele raze de soare și ajung în piața catedralei, unde am mâncat aseară paste cu fructe de mare și am băut sangria.

Se deschid drumuri peste tot și nu prea știu pe care s-o apuc, dar hai la vale, ca de obicei, la instinct. Fac zece-douăzeci de pași și aud strigăte în spate. Mă întorc: doi pelerini hipioți și cam îngălați fac semne disperate spre mine. Nu-i cunosc. Mă uit dacă mai e cineva pe drum – da, sunt unii, dar departe, nu știu dacă sunt pelerini sau localnici, nu disting până acolo. Pesemne hipioții vorbesc totuși cu mine. Îmi arată disperați cu toiagul o altă direcție, undeva în dreapta mea, în spate. Nu știu ce să fac; instinctele nu m-au înșelat până acum, dar nici săgeata galbenă n-am văzut-o. Plină de îndoieli, mă uit în direcția în care apucasem, apoi iar spre ei; în vale, apoi spre ei. Ce dracu’, n-am nimic de pierdut și nici nu mă grăbesc nicăieri, hai să văd ce vor, Fac stânga împrejur și-i văd și pe ei că pleacă mai departe, fără să mă aștepte. O iau la picior, să-i prind din urmă. Tândălesc destul, așa că nu va fi greu. El (este și o ea) se întoarce să se asigure că-i urmez. Intru pe un gang (ce tâmpită sunt, dacă merg după ăștia în vreo fundătură…), apoi ajung într-o piațetă minusculă, înconjurată de jur-împrejur de ziduri înalte și gri. De aici pornește o străduță îngustă de tot, mărginită de aceleași ziduri cenușii. M-am apropiat destul cât să văd freza lui afro și podoabele ei enorme, hainele pestrițe în toate culorile și, cum ziceam, cam îngălate. Mi se strânge un pic inima, dar fiecare pas mă aduce mai aproape și apoi o văd: săgeata galbenă, desenată pe un perete. Deci drumul este într-adevăr pe aici, mă înșelam pe dincolo. Aproape i-am ajuns, îmi păstrez pasul elastic și destul de rapid. Nu pare să le pese de mine; când trec pe lângă ei le mulțumesc și îmi răspund cu „buon Camino”, apoi ne vedem fiecare de ale noastre.

Într-un final, străduțele se deschid spre zona modernă a orașului. La o intersecție găsesc un detaliu spectaculos, imitația unui vârf de turlă de la catedrală, ca să putem studia ciucurii de ciment. Mă învârtesc o vreme în jurul lui, că doar n-am nicio grabă. În sfârșit, Camino începe să fie ce trebuie să fie, o lungă hoinăreală plină de bucurie, în dorul lelii.

Caut săgeata și pornesc mai departe, printre blocuri moderne, străzi așternute cu asfalt, clădiri de beton și sticlă.  

Iar apoi, pe neașteptate, se deschide piața palatului, o construcție uriașă, impunătoare, scăldată în raze. Mă opresc pe trotuarul de vizavi, cu gura căscată.

Îmi trece prin minte, ca prin vis, spaniola Rosa pe care am întâlnit-o în a doua zi de Camino. Nu știu dacă v-o mai amintiți. Era obosită moartă fiindcă venise cu autobuzul de undeva, din sud, și călătorise toată noaptea. Abia apucase să facă zece kilometri, dar nu mai putea, trebuia să se oprească și să continue a doua zi. M-a agățat din zbor, la o trecere dificilă, pe capete de stâlpi din lemn, cam depărtați unii de alții, pe sub care curgea, la un metru și ceva adâncime, un pârâiaș rece și limpede. M-am temut și eu un pic, din cauza mușchilor suprasolicitați și a fricii mele de înălțime, dar m-am temut mai mult și pentru ea, fiindcă avea vreo nouăzeci de kile și părea extenuată. Dar ne-am descurcat. Apoi am intrat în vorbă și mi-a zis ceva ce n-aveam să mai uit ani de atunci înainte:

– În fiecare concediu vin aici, pe Camino, măcar o săptămână. Vei întâlni oameni fel de fel, o să vezi. Primește-i pe toți, nu-i respinge. De la fiecare ai de învățat câte ceva.

Cinci minute mai târziu ne-am oprit să bem împreună o cafea și să mâncăm un sandvici. Rosa a rămas acolo și n-am mai întâlnit-o niciodată până la final. Dar am mers de multe ori cu vorbele ei în minte, îmi amintesc și cum arăta, și cum îi suna vocea, și cum pronunța în engleză, cu accent spaniol. Știți cum e să nu uiți ani, poate o viață, un necunoscut cu care ai petrecut cu totul un sfert de ceas? Este uluitor.

Mi-am adus aminte de Rosa și am înțeles, în secunda aceea, de ce vine în fiecare vară pe Camino.

Apoi am văzut-o pe ea.    

Din piața palatului au mers mai departe împreună, ea și Mioki, alăturându-se grupurilor și despărțindu-se de ele, vorbind și tăcând, după cum era momentul. Japoneza i-a povestit despre oamenii de pe drumul ei și

blonda despre cei de pe drumul ei, dar, nu se știe de ce, n-a pomenit nimic de reporterul japonez. La un moment dat, în timp ce se minunau de o clădire subțire ca o adâncime de crevasă, s-au intersectat cu o doamnă între două vârste, aranjată și îmbrăcată ca de serviciu. Le-a zâmbit din depărtare, de parcă le-ar fi cunoscut de undeva. Când a ajuns lângă ele le-a spus cu voce plină, sonoră, venită din adâncul inimii: „Buen Camino!”. Blonda a mulțumit, „Muchos gracias”, iar Mioki s-a înclinat în stil japonez, cu palmele împreunate la piept. Femeia le-a făcut cu mâna și a atins-o în treacăt pe Mioki, care nu s-a mai ferit, ba chiar a zâmbit mulțumită și a privit în urmă. Blonda a scrutat-o cu repeziciune: îi crescuse un pic părul și și-l prinsese într-un moț zbârlit, în vârful capului. Parcă era un samurai caraghios, toată în negru, cu moțul rebel și rucsacul roșu în spate.

La un moment dat, când au ieșit din Leon după șapte kilometri prin periferii, s-au oprit să mănânce așa-numita „dietă de Camino”: pâine prăjită cu unt și gem, suc de portocale, cafea cu lapte, două iaurturi, o pungă de alune și semințe diverse, încă o cafea cu lapte, paste cu fructe de mare, o cola, o salată mare cu niște chorizo supliment, două pere, o ciocolată și doi-trei litri de apă. Și ziua nu se terminase încă.

La doi-trei kilometri de ieșirea din oraș s-au trezit brusc singure pe drum, cu o costișă de urcat drept în față. Nici nu băgaseră de seamă când bulevardele asfaltate se transformaseră în potecă de pământ mărginită de mărăcini. Cărarea se afunda într-un fel de zăvoi care mergea peste culme, iar la baza ei, în stradă, se oprise o mașină ai cărei ocupanți păreau că le pândesc. Au mărit pasul, încercând să urce coama și să treacă dincolo, ca să scape din vizorul acelora, oricine ar fi fost ei. Nu se vedea țipenie, nu se auzea niciun glas, iar în stânga și în dreapta erau copaci deși, împrejmuiți de tufe bogate. N-aveau unde să meargă decât înainte și, cu rucsacele grele în spate, au mărit pasul la urcare, simțind că le iese inima din piept. Mioki rămăsese în spate, era mai în formă și mai curajoasă. Nici măcar n-avea nevoie să privească peste umăr ca să simtă că cineva urca după ele, destul de departe în urmă, dar cu pas odihnit și ușor, deci mai rapid. Încerca să-și dea seama dacă era unul sau erau doi, dacă erau bărbați sau femei. Blonda se vedea în fața ei, la vreo zece-douăzeci de metri, apoi a dispărut brusc după un cot, ca și cum ceva ar fi tras-o în lateral, în pădure. Mioki a adulmecat neliniștea, era acolo, prezentă ca o pâclă. Nu se gândea la nimic, își golise mintea ca să-și ascută simțurile. Fusese teleportată iar în templul ei budist, cu toată ființa întoarsă înăuntru, simțind vibrațiile aerului care-i trimiteau cu precizie mișcările celuilalt, poate ale celorlalți. A privit țintă în față, sperând s-o vadă pe blondă apărând iar pe poteca ce urca din nou. Nu ajunseseră încă în vârf. Din vale veneau tot mai clar pași ce se apropiau, și atunci Mioki s-a hotărât să se întoarcă, fiindcă nu fusese obișnuită să fugă, ci să înfrunte.

– Ikebana, ce faci?

Din vârful dealului se vedeau italienii cu care mersese acum două-trei zile și blonda. Îi făceau cu toții cu mâna, dar pe fața femeii se vedea clar încordarea, de fapt Mioki mai mult a simțit-o, fiindcă era prea departe ca să-i distingă trăsăturile. În mintea ei goală au năvălit din nou soarele, praful, Camino, oamenii, copleșind-o. S-a simțit o clipă derutată, apoi și-a amintit ce voia să facă și s-a întors. În spatele ei, nici țipenie. Nu se putea să se fi înșelat atât de tare. A mărit iar pasul și i-a ajuns din urmă, cu întrebarea pe buze:

– Era cineva în spatele meu?

Italienii și blonda s-au privit o fracțiune de secundă. Apoi unul dintre bărbați a răspuns:

– Erau doi tipi.

– Cum arătau?

– Dubios.

Japoneza a tras aer în piept.

– Cei din mașină?

Italienii habar n-aveau de asta.

– Ce mașină?

– Când am început noi să urcăm coasta s-a oprit o mașină la bază. Am crezut că au vreo treabă… a explicat blonda.

– Ba n-am crezut deloc că au treabă, ne-a fost frică.

Mioki și-a adus aminte că ani de zile nu știuse ce e frica. Acasă, în Japonia, a trecut prin momente teribile în urma cărora se și călugărise; își pierduse într-un an mama și bărbatul, apoi casa, jobul și orice urmă de demnitate ar mai fi avut. Un coșmar ce nu părea să se sfârșească până când, în fine, îl întâlnise pe maestru. Templul i-a oferit hrană și adăpost fără să-i ceară nimic. De mirare, totuși; toată lumea vrea ceva în schimb. Ani mai târziu, după ce trecuse deja la călugărie, maestrul i-a spus de ce o primiseră: Mioki era „minunatul erou al vieții”, exact așa cum îi spunea numele. Ea trebuia să ducă la capăt misiunea și pierderile pământești nu fuseseră decât încercări care să-i încerce curajul. Era neînfricată la limita cu nebunia, nu-și amintea să-i fi fost vreodată teamă, fiindcă teama te găsește unde nu te aștepți, te apucă de filamentul slab al sufletului tău și îl răsucește până când stoarce pe acolo tot ce te face om, lăsându-te pradă instinctelor și lipsei de judecată. Maestrul îi spusese că este „rece ca vârful muntelui Fuji și neînfricată ca el”, făcând-o mândră că și-a onorat templul.

Iar azi, azi îi fusese frică.

– Unde au dispărut?

– Când ne-au văzut în vârful dealului au apucat-o pe-o potecă la stânga. N-avea niciunul rucsac și purtau blugi, nu erau pelerini.

– Mulțumim.

– N-aveți pentru ce, fetelor, mergeți cu noi de acum înainte.

Japoneza nu pricepea de ce nu se simte rușinată. La templu ar fi rămas închisă ore în șir, gândindu-se la cum să-și recapete onoarea. Aici, frica n-avea nimic urât, nimic dezonorant, ba chiar o lăsa să i se cuibărească acolo ca pe un copil obraznic care te-a supărat, dar îl strângi totuși în brațe. Pleoapele îi coborâseră ca niște obloane peste ochii negri, însă chiar dacă cineva s-ar fi uitat drept în ei n-ar fi putut citi nimic.

Într-o jumătate de kilometru au ajuns în Valverde de la Virgen, iar sătucul i-a întâmpinat cu o fațadă ruinată, din cărămidă roșie, în vârful căreia tronau cruci și cuiburi de berze.

Blonda sporovăia cu italienii, trecuse peste episod ca și când n-ar fi fost, dar Mioki rămăsese tăcută.

Unde, unde se făcuse fisura? Și când uitase cu totul de misiunea ei? Trebuia să se despartă de ei, avea nevoie de tăcere și singurătate.

În ciuda insistențelor noastre, Mioki s-a încăpățânat să meargă singură mai departe. Italienii m-au liniștit, „lasă că avem noi grijă să n-o scăpăm din ochi, nu te teme”, așa că ne-am văzut fiecare de drum, cum am putut. Unul dintre ei a plecat imediat după Mioki, iar celălalt a rămas cu mine, că mergeam mai încet din cauza picioarelor zdrobite. La un moment dat am dat peste bunicii spanioli, pe care-i prinseserăm din urmă, așa că l-am eliberat pe italian, care a luat-o la picior să-și prindă din urmă tovarășul, iar eu am rămas cu spaniolii, nespus de bucuroși să mă vadă iar. Unul dintre ei vorbea franceză și înțelegea engleză, eu vorbeam engleză și înțelegeam franceză, așa că ne-am conversat de minune și el a tradus în spaniolă pentru ceilalți. Cineva a încercat un „selfie” din care n-au ieșit decât jumătăți de capete 🙂 și mi-a trimis poza pe whatsapp :-). La un moment dat ne-am despărțit (fiindcă eu mai aveam drum în față), dar nu înainte să-mi dea de grijă să-mi pun pe cap „el sombrero”, că deja era soarele la amiază. Au urmat alți 12 kilometri prin căldură și lumină, fără pic de umbră. La un moment dat cărarea s-a îngustat atât de mult, încât rugii de mure mi se agățau în rucsac, așa că m-am oprit și am mâncat vreo doi-trei pumni de mure coapte (și nespălate, că asta e…). Acum am ajuns în Hospital de Orbigo, un orășel drăguț, deși eu stau într-un loc urât. Podul de piatră de la intrare este impresionant, zici că-ți treci sufletul peste ape, iar orașul arată de parcă ar fi de jucărie. Am luat cina pe niște trepte, două sandviciuri smotocite și trei pere din rucsac, prima masă adevărată pe ziua de azi – dar nu mai am energie să caut altceva. Am înțeles care-i treaba cu „să-ți treacă os prin os”.

A fost cea mai lungă etapă a mea pe Camino și în două zile începe iar muntele. Plus că trebuie s-o găsesc pe Mioki, iar s-a stricat ceva în capul ăla al ei.