Dimineața a venit surprinzătoare și bună, cu un mic dejun ca-n familie, la o masă mare, într-un loc curat în care gazdele, un cuplu, au rămas tot timpul alături de noi, să ne facă viața mai ușoară, probabil cel mai frumos loc în care am mas până acum, aș reveni oricând aici, cu drag. N-am mâncat mare lucru – micul dejun oferit în prețul cazării nu înseamnă mai mult decât niște pâine cu unt și gem (felii groase de pâine proaspătă, unt galben și gemuri de două-trei feluri) și lapte, cafea sau ceai. Nici nu-ți trebuie mai mult. Mănânci cât să prinzi putere pentru prima parte, o bucată de cinci, șapte sau zece kilometri, cât încă nu te-a bătut soarele în creștet și nu te arde pielea de pe spate și de pe tălpi. Nu e zi în care să nu-i invidiez pe cei fără bășici și dureri de tendoane, dar îmi aduc aminte de fiecare dată de ce ziceam acum ceva timp: pe Camino te doare ceva, la vedere sau ascuns. Mai bine la vedere.

Îmi fac curaj și apuc rucsacul. Plec mai mereu ultima, am nevoie de un pic de liniște și lipsă de oameni. Se pare că mă ajunge din urmă nevoia de intimitate, de singurătate – ziceți-i liniște. Îmi pierd răbdarea tot mai des, sunt tentată să-i judec pe gălăgioșii care fac ultimele sute de kilometri și le arde de distracție, fiindcă nu le-a trecut os prin os ca nouă, ăștia care venim de departe. Apoi rațiunea îmi zice că ar trebui să-mi fie rușine: nu judeci pe nimeni pe Camino. Astea sunt doar umorile mele, nu contează cine și de unde vine, cât are de gând să meargă și încotro. Nu-i treaba mea. Apoi i se face rușine și inimii, când îi cunoaște mai îndeaproape pe oamenii ăștia și vede cât sunt de drăguți cu veselia lor, cu râsetele, cu prieteniile.

Abia acum îmi aduc aminte de Mioki. Patul ei este gol, firește, o ștersese pe nesimțite, ca un soi de afront mizerabil. Nu știu ce mai e de discutat aici. Să-ți fugă personajul din față, îmi vine să râd isteric, dracua mai văzut personaj care s-o șteargă din preajma autorului lui. N-are decât. O prind eu din urmă sau o șterg, pur și simplu. Apoi îmi aduc aminte că nu se poate. N-am cum s-o șterg, apucase să vadă lumina lumii, soarele, ceața, dealurile, vorbise cu oamenii cu care am vorbit și eu, ba chiar și cu unii cu care n-am vorbit. Era vie.

Cu gândurile astea am apucat să fac primii cinci kilometri. Despre drum nu-i nimic de spus, merg singură și mi-e bine. Cărarea e ușoară și frumoasă, fără pante mari, doar sacul mă trage înapoi și, pentru a o suta oară, îmi fac socoteala dacă n-aș fi putut să-l iau mai ușor. Văd pelerinii trecând pe lângă mine, plini de praf și sudoare, și mă întreb (inclusiv pentru mine însămi) de ce-ai vrea să faci așa ceva. Ce-ți trebuie toată greutatea asta, toată povara din spate, picioarele rănite, dormitul și spălatul la grămadă? O întrebare pe care și-ar pune-o orice om normal. Ei bine, habar n-am. Cel puțin în cazul meu, răspunsul trebuie să mai aștepte. Ce știu sigur este că acest drum a făcut parte dintre irealele chemări iraționale pe care poate că le simți în viață. Poate. Nu cred că toți avem șansa asta, să simțim cum ceva ne cheamă irezistibil și absolut nejustificat rațional. Chemarea asta îți acaparează judecata, te gândești mereu la ea, nu te mai lasă să te concentrezi la altceva până nu o satisfaci pe ea, egoista, mai presus de toate. Și ca să-ți recapeți liniștea, o faci. Doar că, de obicei, astfel de chemări nu-s degeaba și după aia ești dintr-odată altcineva, nu mai poți lua lucrurile de unde le-ai lăsat și te întrebi: ce naiba s-a întâmplat?

Acum, de pildă, cu tot drumul așternut în față, văd siluete: femei de vârstă mijlocie, despre care se presupune din start că sunt singure și vin să-și aline singurătatea. Câte una ca mine, care a lăsat acasă copil și bărbat, e presupusă mincinoasă – adică de ce n-ar fi și ei aici, sau măcar bărbatul? Și unde ți-e verigheta? Nimeni nu spune nimic, firește, dar vezi uimirea din privirile lor, neîncrederea, deși se străduiesc să nu judece. Și apoi dau din mână, „treaba ei”, parcă-ar zice. Următorii sunt bărbații tineri – și ei singuri. Toți se gândesc că poate caută pe cineva, dar nu caută pe nimeni, adică îi vezi pe cei care sunt aici pentru flirt. Se zăresc de la distanță, cu ochiul liber, după ferchezuială și privirea roată pe care-o dau tot timpul. Îl mai țineți minte pe cel cu rasul pe picioare, din prima seară? El pentru asta era. A mers o vreme atârnat de două doamne un pic trecute, se vedea din gesturi pe care dintre ele o țintește. Se înțelegeau prin semne, el vorbea spaniola și ea altceva, nu mai țin minte ce, sigur nu spaniolă. Apoi l-am văzut iar singur. Apoi iar atârnat de un grupuleț de fete tinere. După aia i-am pierdut urma, cred că și-a terminat concediul. Mai sunt și fetele tinere. Astea n-au nicio treabă, sunt aici ca să se distreze, inclusiv pe seama vânătorilor ca ăsta de care am zis mai sus. Și mai sunt oamenii în vârstă, femei și bărbați, la ei sexul nu mai contează. Sunt oameni în vârstă, pur și simplu, îi vezi că zăresc ceva dincolo de ce vedem noi. Cupluri sau singuri, sau perechi de conjunctură, grupuri de obicei, dar nu neapărat, oamenii ăștia văd, cumva, în altă lume. Iar eu mă simt la granița dintre lumile acestea, cea a tinerilor, concretă, foarte fizică și foarte clară, plină de contururi precise și sigure, și cealaltă, estompată, modelată din senzații difuze, oglindă a celeilalte, dar parcă acoperită de o pâclă care, ce straniu oximoron, în loc s-o încețoșeze, o limpezește, însă nu în contururile ei de suprafață, ci cumva în adâncime, ciudat și profund, mergând la originile lucrurilor și la seva lor.

Best of both worlds.

Mioki plecase devreme, firește, dar nu pentru că ar fi fugit de ceva sau de cineva, ci pentru că așa îi era felul. În disciplina ei japoneză, budistă, intra și trezitul de dimineață, spălatul cu apă rece, indiferent de anotimp, micul dejun frugal, indiferent de grabă sau oră și plecatul pe nesimțite, de fapt cu discreție. Se mișca atât de ușor tot timpul, era atât de tăcută, în general, încât dădea mai mereu impresia că este invizibilă, mai ales în întunericul din dormitor, când negrul hainelor ei se confunda cu bezna. Numai rucsacul roșu strălucea de parcă ar fi avut înăuntru o lanternă aprinsă. De aceea îl ținea numai sub pat și-l trăgea de acolo chiar înainte de a ieși pe ușă, ca lumina lui să nu împroaște pereții, fețele celor care încă dormeau sau visele lor. Ori visurile.

În dimineața asta, în drumul spre Leon, Mioki s-a trezit abordată de un grup ciudat: doi bărbați, unul mai în vârstă și unul tânăr. Erau spanioli și ziceau că sunt unchi și nepot, dar relația dintre ei n-a putut scăpa tăcerii ei antrenate și atente, era una mai degrabă de subordonare. „Nepotul” nu scotea o vorbă în fața unchiului care conducea conversația, ci doar zâmbea din când în când, ca și cum l-ar fi aprobat, dar cam împotriva voinței lui. Au întrebat-o pe Mioki cum o cheamă, iar ea, poate din obișnuința drumului, poate ca să râdă nițel de ei, a răspuns senină: „Ikebana”. Bărbatul în vârstă a ridicat din sprâncene, a zâmbit subțire, dar n-a comentat:

– Și numele de familie? a întrebat el.

Se opriseră toți trei la o cafea sub soarele moale, încă plăcut. Se făcuse opt dimineața și drumul începea să se aglomereze.

În loc să-l întrebe, cum era și firesc, ce-l interesa pe el numele ei de familie, Mioki a dat din umeri și a rostit primul cuvânt care i-a venit în minte, poate din cauza dorului de casă:

– Arashiyama.

– Hm. Ikebana Arashiyama, zici?

– Da. Ikebana Arashiyama.

Ochii negri îl priveau neclintiți, iar pleoapele ei brune nu tremurau nici un milimetru. În sinea ei, Mioki se întreba când a învățat să mintă cu atâta seninătate. Dar mai ales cu atâta lipsă de remușcare.

– Deci pe tine te cheamă „Aranjament floral Munte în furtună”?

– Așa ceva. Japonezii pun mare preț pe simbolistica numelor.

Nu a clipit. N-a tresărit. Bărbatul a zâmbit ușor și i-a spus ca în treacăt:

– Dacă ai stabilit unde dormi la noapte, poate și în următoarele, ar fi grozav să știu. Poate ne sincronizăm pe drum, e mai plăcută călătoria cu prieteni.

Mioki știa deja cine sunt. Văzuse bicicliști verificând locurile de refugiu, gipuri hurducăind pe drumuri cu bolovani, pe unde n-ar intra nimeni de bunăvoie, mașini oprite în buza vreunui zăvoi, la capătul drumului de țară. Dar a dat din cap și i-a înșirat, ca o poezie:

– Leon, Hospital de Orbigo, Astorga, El Arcebo. Mai departe nu știu. Mulțumit?

– Mulțumit.

A dat încet din cap, iar nepotul a făcut o plecăciune ușoară, în stil japonez. Erau polițiști în civil, care patrulau Camino și supravegheau mai ales femeile călătorind singure, ca ea și ca blonda. Abia acum și-a adus aminte de blondă și a simțit o oarecare remușcare că n-o trezise de dimineață sau nu-i lăsase măcar un bilet. „Nu-i nimic, dacă se laudă că ea m-a creat, știe sigur tot ce fac, minut cu minut, n-are nevoie de biletele mele.” Simțea o slabă împunsătură de invidie și revoltă că cineva îi controla viața în felul ăsta, în timp ce ea nu știa nimic despre cealaltă.

Cu toate astea, Mioki se înșela. Erau la fel de mult una în mintea celeilalte. Și, dacă se încăpățâna să existe și să creadă în existența ei, Mioki ar fi trebuit să aibă încredere și în propria capacitate de a avea puteri egale cu blonda.

Și-au terminat cafeaua în tăcere, pentru că nu mai era nimic de spus.

– Știți unde găsesc un bancomat? i-a întrebat Mioki, înainte de a se ridica. Nu mai am decât zece euro.

– Nu-ți face griji, în Leon sunt la tot pasul. Aici nu știm unde găsești.

„Halal polițiști. Japonezii mei ar fi murit de rușine să nu mă poată ajuta cu o informație banală ca asta”. Gândul la Japonia și la polițiștii ei care se luau atât de în serios a făcut-o să zâmbească tandru. Oare ce-o face maestrul? Lui Mioki nu-i mai fusese dor de el, mai ales acum, când știa că și el e ficțiune. „Doar că eu sunt ficțiunea ei, iar maestrul se poate să fie chiar ficțiunea mea.” Era binedispusă și a plecat la drum cu rucsacul roșu luminând poteca, sclipitor în razele ascuțite ale soarelui de dimineață.

Lumina mă împungea în spate cu săgeți fierbinți. M-am oprit să-mi trag sufletul, de fapt aș fi băut o limonadă rece, dar n-aveam unde, eram în plin câmp și nimeni în jurul meu. Așa că am luat niște apă sălcie din sticla supraîncălzită, am mâncat un măr și am plecat mai departe, cu soarele în spinare. Nu era nimic de povestit despre drumul ăsta. Numai senzații și gânduri. „Numai”. Când spui numai, e ca și când te-ai priva de ceva, ar lipsi partea esențială, dar de fapt gândurile și senzațiile sunt cele care fac din Camino ceea ce este. Și faptul că, în singurătatea ta solitară sau în grup trebuie să le faci față așa cum vin. Îți vine să râzi, să plângi, te înfurii, te umpli de blândețe, ești arogant și sensibil, ești bleg și isteț, ești azi, ești mâine și ieri deodată. Ești tot ce ai fost și ce n-ai fost. Ești toți oamenii pe care i-ai cunoscut și nimeni. Ești lumea și neantul. Ești imaginație și realitate, vis și coșmar, soare, lună, sete și foame, nimic și totul.

Și toate astea mă străpungeau în inimă, ca razele de soare în spate. Și am mers așa, cu toate sulițele în mine, cu gândul numai și numai la sufletul meu, neîngrijindu-mă de ceilalți, fiindcă fiecare se îngrijea de sine. La un moment dat, în zare, s-a zărit un sat. Întâi biserica, după cum mă obișnuisem. Domina așezarea și se vedea prima de departe, cu acoperișul de tablă sclipind.

– Ne oprim să bem o limonadă acolo?

Am tresărit când i-am auzit vocea, deși mă așteptam oarecum s-o aud. Am plecat mai departe amândouă. Pentru prima dată pe drumul ăsta, am râs împreună, ca două prietene vechi. Nu eram nici prietene, nici vechi, dar parcă începeam să fim.

După alți zece kilometri, Mioki și femeia blondă au zărit periferiile Leonului, ultimul oraș mare pe traseu înainte de Santiago. Pe drum le-a pescuit un grup de spanioli în vârstă, cei care îngrijiseră cu o seară înainte tălpile pline de răni ale blondei. Au intrat împreună în oraș și Mioki le-a făcut o poză împreună – erau veseli și râdeau cu gura până la urechi. Au aflat că vor dormi în același albergue și s-au bucurat: bunicii spanioli erau oameni de pus la rană. Ajunseseră devreme, foarte bine pentru un pic de odihnă în hostelul curat și simplu.

Orașul Leon este frumos de-a dreptul, foarte spaniol și cu o zonă veche minunată, numai bună pentru pălăvrăgeală ore în șir în fața cafenelei, cu un pahar de sangria sau o ceașcă de cafe con leche. Totuși, am descoperit că impersonalizarea marilor orașe nu prea îmi mai place. Le face îndepărtate chiar și când ești în miezul lor și, în orice caz, prea turistice pentru gustul meu actual de călătoare. Oamenii se miră când îi saluți, ba chiar râd de tine, în timp ce în comunitățile mici salutul pe stradă este obligatoriu. Și azi m-am și rătăcit, când m-am întors din centru spre hostel. Senzația a fost foarte ciudată. Nu te rătăcești pe dealuri și câmpii, în mijlocul pustietății, și ți se întâmplă în oraș. În orice caz, am descurcat-o singură: m-am învârtit pe străzi după săgeata galbenă a pelerinilor până am găsit-o și am făcut cale-ntoarsă, pe traseul invers. Când am ajuns, avem picioarele rupte – ce folos că etapa a fost scurtă, am avut eu grijă s-o fac lungă 🙂

 

Azi am făcut și un mic bilanț: până acum am traversat, în drumul meu, trei „comunități autonome” ale Spaniei: Navarra, La Rioja, Castilla y Leon și urmează a patra, Galicia, despre care se spune că e foarte frumoasă. Mi-au mai rămas 343 de km, din care mâine am de parcurs o etapă uriașă, 33 de kilometri.