N-am sムuit niciodatムacest mic dejun. Vreo douムpe Camino sunt de neuitat: unul dupムnoaptea petrecutムîn cel mai mizerabil loc în care am dormit vreodatăƒ, și ăƒsta de acum. Poate și pentru cムn-am mâncat asearムdecât sandviciul ăla turtit și umed, poate și pentru că a scârțâit patul sub mine la fiecare mișcare, poate și pentru cムbăƒile erau minuscule și primitive, poate și pentru cムn-am avut rețea nici măƒcar de telefon, ce sムmai spun de internet, poate și pentru cムsunt în a doua jumăƒtate a drumului și începe să se simtムstresul.

Indiferent de ce, sムmăƒnânci la micul dejun chiftele cu sos și cartofi, fresh de portocale și cafea cu lapte, sムstai sub o salcie și sムte uiți în lungul drumului, în timp ce în jurul tăƒu sar lăcuste uriașe, gri, sムnu faci nimic, săƒ-ți odihnești picioarele obosite de cei deja 13,5 kilometri făcuți de dimineațム– ei, asta-i chiar o chestie minunată.

 Când am plecat, la răsăƒrit, am făƒcut niște poze spectaculoase, unele dintre cele mai frumoase de pe Camino. Am făƒcut fotografii între 7 și 9 dimineața și n-am știut ce sムaleg, le-am păstrat pe toate. Am prins cerul albastru cu lună, de la șapte dimineața, până spre răsăritul târziu și însângerat, ascuns printre nori.

Deși am plecat deodată pe drum, am refuzat sムstau de vorbムcu Laura, italianca; aveam nevoie de liniște pentru gânduri. Liniștea asta nu-i de orice fel. Nu e liniștea dintr-o salムde așteptare sau de dinainte de somn. Nu. Este liniștea singurăƒtăƒții, în care te scufunzi în tine ca într-o cuvムplinムcu sentimente de tot felul, amestecate, și ele ți se așază pe piele separându-se, decantate. Ai nevoie de liniștea asta ca sムle poți alege, fibrムcu fibrăƒ, sムle descâlcești, să le împletești laolaltムsau sムle despletești unele de altele, sムte învelești cu ele sau sムți le cureți de pe trup, ca pe o crustムpe care n-o mai vrei. A fost bine sムmerg în tăƒcere și-n singurăƒtate, kilometri în șir. La un moment dat, italianca mi-a arăƒtat niște rugi de mure și am răƒmas acolo sムmムospătez, iar ea a plecat înainte. Am simțit-o cムs-a supăƒrat, fiindcムnu m-a mai așteptat și nici nu m-am omorât s-o prind din urmăƒ. O săƒ-i treacăƒ. Pur și simplu era mai importantă liniștea.  

Am mers așa mulți kilometri. Nu m-am plictisit. Unul dintre lucrurile excepționale pe care le-am întăƒrit despre mine (cムîl știam deja, la urma urmei) a fost cムnu mă plictisesc în gândurile mele. Se întâmplムsムmムplictisesc de așteptareƒ, de mers, de stat degeaba, de făƒcut același și același lucru, de o conversație, deșteaptă sau stupidăƒ, de locuri, de lucruri, ba chiar și de unii oameni, dar nu și în gândurile mele. Poate cムaș putea trăi singurムpe o planetă pustie. Sau în exil. Sau pe o insulăƒ. Poate, nu știu. Acum, pe drumul ăƒsta, singurăƒtatea a fost balsam și mi-a limpezit mintea și privirea aburitムde norii dimineții. 

Mioki a mers toată ziua paralel cu șoseaua, ba chiar și cu șina de cale feratăƒ, și a ajuns la un moment dat într-un oraș cam prăƒpăƒdit și dărăƒpăƒnat, dar plin de Mercedesuri. S-a mirat cum săƒrăƒcia și decrepitudinea, ba chiar mizeria de peste tot putea sムsuporte mașinile alea luxoase, pe care în Japonia nu le au decât cei avuți. Apoi i-a văƒzut pe oameni: cam la fel ca locurile, neglijenți, grași, diferiți de spaniolii de pe traseu; păƒrea un oraș minoritar, dar n-ar fi putut zice al căƒrei minorități, erau pur și simplu diferiți. L-a străƒbăƒtut greu, mai ales cムavea nevoie sムse opreascムun pic săƒ-și tragムsufletul și sムfacムpipi. Nu se îndura sムintre nicăƒieri, totul pƒărea ciudat, nesigur și insalubru. În cele din urmă a ajuns într-un centru mai răsăƒrit, o stradムcu vreo douムbifurcații, și s-a oprit în cel mai frumos loc pe care l-a văzut: o cârciumă curăƒțicăƒ, dar întunecatムși toată în lemn maro închis. Destul însムcât sムmăƒnânce un pic. A cerut o cafea, un pahar cu lapte și o brioșăƒ, apoi a studiat cu atenție porțelanul ceștii, dar n-a descoperit nicio urmムde buze sau degete, așa că și-a țuguiat buzele cu grijムși a sorbit din cafea, încercând sムatingムcât mai puțin muchia de sticlă. Dacムîi lipsea cu adevăƒrat ceva din Japonia, asta era curățenia desăvârșităƒ. Mioki știa, totuși, cムși asta avea un preț. Oamenii interacționau la fel de steril pe cât de curate își țineau străƒzile și casele și s-a întrebat, pentru prima dată, în ce fel lucrurile astea erau legate între ele și dacăƒ, într-adevăƒr, era nevoie s-o sacrifici pe una de dragul celeilalte. Întrebarea ei avea sムrăƒmână făƒrムrăƒspuns, nimic surprizător, dar așa era pe acest drum, nu contau mereu răƒspunsurile.

A văzut pe geam grupul de italieni de ieri, care o culeseserムpe Laura și mergeau acum împreunăƒ, vorbind în gura mare. A zâmbit și a privit în sinea ei, ca sムafle dacムvoia sムli se alăture. Nu voia. A răƒmas cu coatele sprijinite de tăƒblia de lemn, cu paharul cu lapte pe jumătate gol (ce frumos, spaniolii servesc laptele numai în pahar, niciodatムîn canăƒ) și cu ochii ațintiți afarăƒ, pe geam. Era vreme închisă, făƒrムsoare, perfectムpentru mers. În cârciumムintrase un băƒrbat grizonat, cu burtăƒ, care vorbea tare cu chelnerul, și sonoritatea spaniolei rostogolite la conversația de dimineațムi-a fÄăcut bine lui Mioki, era un semn de viațăƒ, de oameni, de siguranță. Apoi zâmbetul i-a pierit, când a văƒzut-o iar. Trecea pe drum, adâncitムîn gânduri, cu păƒrul blond prins în douムmoțuri japoneze, de-a dreptul ridicole pentru vârsta ei. Mioki știa că nimeni altcineva de pe drum nu ținuse pasul cu ea atât de simetric, nici mai repede, nici mai încet. Cu nimeni altcineva nu parcursese exact același număr de kilometri, în exact aceleași zile, cu exact aceleași popasuri. În afarムde ea. De ce tocmai femeia asta? La urma urmei, japoneza nici nu știa unde este România pe harta lumii, nu auzise niciodatムde neamul ăƒsta, atunci de unde aceastムînsoțire stranie?

„Poate că, de fapt, ea știe de mine. Ș˜tie de Japonia, știe ce obiceiuri avem și poate chiar a fost la Tokio. Poate cムEA e cea care…”

Gândul a răƒmas neterminat, ca atâtea altele. În fugăƒ, și-a strâns lucrurile și a plăƒtit, apoi s-a năƒpustit în stradăƒ. A văƒzut-o pe blondムcând dădea colțul, urmând săgeata galbenă, și s-a repezit pe urmele ei. Avea de gând sムse bucure de drum și femeia asta n-avea cum s-o împiedice s-o facăƒ.

Când m-a prins Ikebana din urmăƒ, eram pregăƒtitムpentru discuție, dar speram din suflet să fie și ea. Nu prea păƒrea, avea în privire încrâncenarea aia pe care i-o văzusem din prima zi. M-a abordat direct, făƒrムintroducere.

– Auzi, nu cumva sunt conștiința ta?

Am privit-o, să văƒd dacムvorbește serios. Cum ar fi putut fi conștiința mea, chiar nu înțeleg, era de-a dreptul proastムsムpunムproblema în felul ăƒsta.

– Nu crezi cムam o conștiințムmai complexă decât un personaj pe care-l creez cu mintea mea?

Nu știu de ce trebuia sムfie în felul ăƒsta și sムne certăƒm de fiecare dată când ne întâlneamƒ. Am propus un armistițiu.

– Uite, Mioki, înțeleg cムnu-ți convine. Lumea vorbește despre tine, ba chiar mai mult, mムidentificムpe mine cu tine, ceea ce mă enerveazムcumplit, deci eu ar trebui să fiu aia supăƒratヅ dar vezi și tu cât de absurd este? În ce limbムvorbim, ia spune?

A răƒmas încremenitムîn mijlocul drumului.

– În nicio limbăƒ. Vorbim, pur și simplu, în gând.

– Vezi?

– Ce să văƒd? Asta nu face decât să-mi dea dreptate, sunt conștiința ta.

– Serios? La ce mă gândesc acum?

S-a concentrat puternic, dar n-a găƒsit niciun răƒspuns, firește. Iar eu mă gândeam că m-a băƒtut prea tare soarele în cap și m-am tâmpit, aud voci și vorbesc cu propriul personaj. Dar părea atât de materialムși de concretăƒ, iar rucsacul roșu îi sclipea în soare.

– Gata, m-am plictisit de jocul ăsta. Ai dilemele tale, ține-ți-le, nu mi le mai da mie. Ești un personaj, unul minunat, mai viu și mai concret decât multe personaje scoase în lume. Oamenii te plac, uneori mai mult ca pe mine. Ai o misiune. Scriu despre tine mai mult decât despre mine. Ce naiba mai vrei?

Am văzut-o cムs-a întristat și am înțeles-o. Dar nu puteam modifica realitatea pentru ea. Tot ce era de făƒcut, făƒcusem. O construisem, îi dăƒdusem chip, îi dăƒdusem forțăƒ, prieteni, un drum al ei. Dacムvoia sムși-l urmeze, trebuia sムnu mi se mai opună. Cine a mai văzut personaj care sムse opunムcreatorului lui?

– Haide, gata, nu mai fi supăratăƒ. Te înțeleg. Te simți plinムde viațヅ

– Nu mムsimt deloc plinムde viațăƒ, m-a întrerupt. Problema este că m-ai făƒcut atât de bine, că mă simt cu adevăƒrat japonezăƒ, și mi-e dor de Japonia mea și de maestru, am picioarele umflate și tăƒlpile dureroase, simt greutatea rucsacului în spate. Ș˜i nu cred cムăƒsta e talentul tăƒu. Dacムar fi așa, toate ar deveni mai simple. Dar eu cred că existam undeva și doar m-ai scos la luminăƒ. Ca un sculptor o statuie dintr-o bucată de piatrăƒ. Ești un Pygmalion mizerabil, asta ești. Dar atunci, dacă nu sunt o invenție a ta, ci doar o descoperire, cine sunt eu? De unde vin?

Am vrut săƒ-i spun cムpână și asta, cu invenția și descoperirea, sunt gânduri vechi din capul meu, de când l-am citit pe Solomon Marcus, cândva, acum zeci de ani. Dar nu m-a lăƒsat inima.

– Nu vrei sムdescoperim împreunăƒ?

Am luat-o de umeri. Era mică, exact ca o japonezăƒ, și am simțit-o tremurând. Poate de furie, poate de fricムsau de frig, fiindcムne acopereau norii cenușii ai dimineții spaniole.

Am pornit la drum împreună, făƒrムsムspunem nimic. Simțeam o inexplicabilムușurare s-o știu alăƒturi, pentru prima datムacceptându-măƒ, personajul acesta al meu, poate chiar descoperit, și nu inventat. Țineam mult la Mioki, dar nu, nu era alter ego. Era ea însăși, diferitムde mine, chiar dacムo rupsesem ca pe-o coastă-idee din trupul gândurilor mele.

Japoneza a mers o vreme făƒrムsムse gândească la nimic. Era inutil, la urma urmei, dacムtot nu erau gândurile ei. Stăƒri contradictorii i se succedau încontinuu, mai întâi i se păƒrea că nu conteazムtoate astea, apoi se întreba cum poate fi atât de proastă și cum putea face un personaj de hârtie sムdisparムdefinitiv, cムnici asta nu era în puterea ei. Păƒrea cムblonda pricepe lupta care se dădea în ea și o lăƒsa în pace, săƒ-și caute drumul, locul, sムpunムstăƒpânire pe propria viațăƒ.

Ce nu înțelegea Mioki era cムtot travaliul ăƒsta, tot drumul, toate întrebările erau nașterea ei. Și căƒ, spre deosebire de cea care o crease, ea chiar căpătase șansa să-i supraviețuiascăƒ. Atât timp cât avea sムrăƒmânムîn tenebrele lumii virtuale, ea va supraviețui și oricând cineva ar putea s-o aducムla luminăƒ. Femeia blondムcrease o nemuritoare, poate nu celebrăƒ, ca prințul Andrei sau ca tânăƒrul Wether, dar nemuritoare, totuși. Asta este măƒreția personajului de hârtie sau de pixeli. Nu moare, oricât de măƒrunt ar fi.

De ore bune nu le mai prinsese nimeni din urmă. S-au oprit la un moment dat sub un copac și au mâncat niște boabe amestecate dintr-o pungムpe care o avea japoneza. Apoi, dintr-odatăƒ, a auzit-o pe blondă:

– Povestește-mi despre Japonia.

A făcut ochii mari, gata s-o repeadăƒ, dar într-o secundă a înțeles armistițiul. Ș˜i, cumva, s-a străƒduit sムscoatムla luminムamintirile EI, nu ale celeilalte, viața pe care și-o aducea aminte de la templu, maestrul, durerile de dinainte de călugăria budistăƒ. A început domol, cu voce abia auzităƒ:

– Ce-mi place cel mai mult în Japonia e limpezimea. Acum, după tot drumul ăƒsta cu praf și confuzie, limpezimea japoneză mムuimește de-a dreptul, deși am crescut cu ea. E sticloasムși curatăƒ, și înăuntrul săƒu se deseneazムcontururi perfecte de bambuși și cocori, toate clișeele universale despre lumea noastră asiaticăƒ. Cerul e limpede, apa e clară și pe ea plutesc de cele mai multe ori nuferi, printre pești portocalii, asfaltul e perfect și pietrișul aleilor, curat. Mi-i amintesc cu aceeași limpezime pe mama, pe maestru, pe foarte puținii prieteni pe care îi am acolo.

Blonda o privea cu încordare. Se vedea căƒ, dincolo de drumul ăƒsta, nu știe nimic despre Mioki, nimic despre trecutul ei. Mioki și-a umflat pieptul. Aha! O realitate numai a ei… Se simțea puternică și mândrムși a povestit, a povestit neîncetat în limba lor nevorbităƒ, iar cealaltムn-a făƒcut decât sムdea din cap, pe gânduri, sorbindu-i fiecare vorbăƒ. O relație ciudatムîntre creat și creator, ele douムîntre cer și pământ, singure, pe drumul spre Santiago. Rucsacul roșu al lui Mioki lumina ca un far prin ziua întunecatăƒ, printre câmpurile galbene, în ceața prăƒfoasムa drumului.

Am ajuns pe la prânz în Mansilla de las Mullas, într-o pensiune frumoasă, îngrijitムși curatăƒ, cu o micムgrăƒdinムîn spate, unde stau cu laptopul în fațăƒ, la o sesiune de coaching :-). Mi-a fost greu sムmă adun dupムtoatムpovestea cu Mioki, dar pânムla urmă lucrurile așa trebuie sムfie, nu ești stăƒpânul suveran nici măƒcar al personajelor tale, dacムai suficientムîncredere în ele pot avea viața lor, independentムde tine, pe care n-o știi. Sunt bine acum, am un pat lângă geam, cu prizムproprie (ah, ăsta e un lux) și cu baie separatムpentru femei. În patul de deasupra este un cățel foarte cuminte, care o să doarmă cu stăƒpânul lui, se pare, căƒci omul m-a avertizat sムnu mムsperii, mai are obiceiul sムcoboare noaptea din pat 🙂 Zice cムa venit pe jos cale de la Madrid, vreo 300 de kilometri.

Înainte de culcare am primit un tratament preferențial. Toatムlumea care îmi vede tăƒlpile cade impresionatムdin cauza rănilor îngrozitoare, așa că o doamnă spanioloaicăƒ, mai în vârstăƒ, m-a doftoricit cu grijă, m-a oblojitƒ și a chemat un medic din grupul lor sムmムvadăƒ. Omul a zis sムdezinfectez des și, dacă nu mムdoare în repaus, e ok. Dezinfectez deja de patru zile și nu, nu mă doare când stau. Nu mムmai doare nici când merg sau durerea a devenit parte din mine, ori s-a mutat în ADN de-a dreptul…

Pe drum au cam început să cedeze lupta: unii iau autobuzul pe distanțe mai lungi sau mai scurte, alții își trimit rucsacul înainte și vin ca boierii. Deocamdatムrezist ca la început, cu picioarele proprii și calabalâcul în spinare.

Oricum, AMR 363 de km. Mioki doarme deja în patul de lângă mine și ochii ei japonezi sunt neclintiți, cu pleoapele netede și brune. Dacă totul decurge cum trebuie, mâine vom ajunge în Leon.