N-am să uit niciodată acest mic dejun. Vreo două pe Camino sunt de neuitat: unul după noaptea petrecută în cel mai mizerabil loc în care am dormit vreodată, și ăsta de acum. Poate și pentru că n-am mâncat aseară decât sandviciul ăla turtit și umed, poate și pentru că a scârțâit patul sub mine la fiecare mișcare, poate și pentru că băile erau minuscule și primitive, poate și pentru că n-am avut rețea nici măcar de telefon, ce să mai spun de internet, poate și pentru că sunt în a doua jumătate a drumului și începe să se simtă stresul.
Indiferent de ce, să mănânci la micul dejun chiftele cu sos și cartofi, fresh de portocale și cafea cu lapte, să stai sub o salcie și să te uiți în lungul drumului, în timp ce în jurul tău sar lăcuste uriașe, gri, să nu faci nimic, să-ți odihnești picioarele obosite de cei deja 13,5 kilometri făcuți de dimineață – ei, asta-i chiar o chestie minunată.
Când am plecat, la răsărit, am făcut niște poze spectaculoase, unele dintre cele mai frumoase de pe Camino. Am făcut fotografii între 7 și 9 dimineața și n-am știut ce să aleg, le-am păstrat pe toate. Am prins cerul albastru cu lună, de la șapte dimineața, până spre răsăritul târziu și însângerat, ascuns printre nori.
Deși am plecat deodată pe drum, am refuzat să stau de vorbă cu Laura, italianca; aveam nevoie de liniște pentru gânduri. Liniștea asta nu-i de orice fel. Nu e liniștea dintr-o sală de așteptare sau de dinainte de somn. Nu. Este liniștea singurătății, în care te scufunzi în tine ca într-o cuvă plină cu sentimente de tot felul, amestecate, și ele ți se așază pe piele separându-se, decantate. Ai nevoie de liniștea asta ca să le poți alege, fibră cu fibră, să le descâlcești, să le împletești laolaltă sau să le despletești unele de altele, să te învelești cu ele sau să ți le cureți de pe trup, ca pe o crustă pe care n-o mai vrei. A fost bine să merg în tăcere și-n singurătate, kilometri în șir. La un moment dat, italianca mi-a arătat niște rugi de mure și am rămas acolo să mă ospătez, iar ea a plecat înainte. Am simțit-o că s-a supărat, fiindcă nu m-a mai așteptat și nici nu m-am omorât s-o prind din urmă. O să-i treacă. Pur și simplu era mai importantă liniștea.
Am mers așa mulți kilometri. Nu m-am plictisit. Unul dintre lucrurile excepționale pe care le-am întărit despre mine (că îl știam deja, la urma urmei) a fost că nu mă plictisesc în gândurile mele. Se întâmplă să mă plictisesc de așteptare, de mers, de stat degeaba, de făcut același și același lucru, de o conversație, deșteaptă sau stupidă, de locuri, de lucruri, ba chiar și de unii oameni, dar nu și în gândurile mele. Poate că aș putea trăi singură pe o planetă pustie. Sau în exil. Sau pe o insulă. Poate, nu știu. Acum, pe drumul ăsta, singurătatea a fost balsam și mi-a limpezit mintea și privirea aburită de norii dimineții.
Mioki a mers toată ziua paralel cu șoseaua, ba chiar și cu șina de cale ferată, și a ajuns la un moment dat într-un oraș cam prăpădit și dărăpănat, dar plin de Mercedesuri. S-a mirat cum sărăcia și decrepitudinea, ba chiar mizeria de peste tot putea să suporte mașinile alea luxoase, pe care în Japonia nu le au decât cei avuți. Apoi i-a văzut pe oameni: cam la fel ca locurile, neglijenți, grași, diferiți de spaniolii de pe traseu; părea un oraș minoritar, dar n-ar fi putut zice al cărei minorități, erau pur și simplu diferiți. L-a străbătut greu, mai ales că avea nevoie să se oprească un pic să-și tragă sufletul și să facă pipi. Nu se îndura să intre nicăieri, totul părea ciudat, nesigur și insalubru. În cele din urmă a ajuns într-un centru mai răsărit, o stradă cu vreo două bifurcații, și s-a oprit în cel mai frumos loc pe care l-a văzut: o cârciumă curățică, dar întunecată și toată în lemn maro închis. Destul însă cât să mănânce un pic. A cerut o cafea, un pahar cu lapte și o brioșă, apoi a studiat cu atenție porțelanul ceștii, dar n-a descoperit nicio urmă de buze sau degete, așa că și-a țuguiat buzele cu grijă și a sorbit din cafea, încercând să atingă cât mai puțin muchia de sticlă. Dacă îi lipsea cu adevărat ceva din Japonia, asta era curățenia desăvârșită. Mioki știa, totuși, că și asta avea un preț. Oamenii interacționau la fel de steril pe cât de curate își țineau străzile și casele și s-a întrebat, pentru prima dată, în ce fel lucrurile astea erau legate între ele și dacă, într-adevăr, era nevoie s-o sacrifici pe una de dragul celeilalte. Întrebarea ei avea să rămână fără răspuns, nimic surprizător, dar așa era pe acest drum, nu contau mereu răspunsurile.
A văzut pe geam grupul de italieni de ieri, care o culeseseră pe Laura și mergeau acum împreună, vorbind în gura mare. A zâmbit și a privit în sinea ei, ca să afle dacă voia să li se alăture. Nu voia. A rămas cu coatele sprijinite de tăblia de lemn, cu paharul cu lapte pe jumătate gol (ce frumos, spaniolii servesc laptele numai în pahar, niciodată în cană) și cu ochii ațintiți afară, pe geam. Era vreme închisă, fără soare, perfectă pentru mers. În cârciumă intrase un bărbat grizonat, cu burtă, care vorbea tare cu chelnerul, și sonoritatea spaniolei rostogolite la conversația de dimineață i-a fÄăcut bine lui Mioki, era un semn de viață, de oameni, de siguranță. Apoi zâmbetul i-a pierit, când a văzut-o iar. Trecea pe drum, adâncită în gânduri, cu părul blond prins în două moțuri japoneze, de-a dreptul ridicole pentru vârsta ei. Mioki știa că nimeni altcineva de pe drum nu ținuse pasul cu ea atât de simetric, nici mai repede, nici mai încet. Cu nimeni altcineva nu parcursese exact același număr de kilometri, în exact aceleași zile, cu exact aceleași popasuri. În afară de ea. De ce tocmai femeia asta? La urma urmei, japoneza nici nu știa unde este România pe harta lumii, nu auzise niciodată de neamul ăsta, atunci de unde această însoțire stranie?
„Poate că, de fapt, ea știe de mine. Știe de Japonia, știe ce obiceiuri avem și poate chiar a fost la Tokio. Poate că EA e cea care…”
Gândul a rămas neterminat, ca atâtea altele. În fugă, și-a strâns lucrurile și a plătit, apoi s-a năpustit în stradă. A văzut-o pe blondă când dădea colțul, urmând săgeata galbenă, și s-a repezit pe urmele ei. Avea de gând să se bucure de drum și femeia asta n-avea cum s-o împiedice s-o facă.
Când m-a prins Ikebana din urmă, eram pregătită pentru discuție, dar speram din suflet să fie și ea. Nu prea părea, avea în privire încrâncenarea aia pe care i-o văzusem din prima zi. M-a abordat direct, fără introducere.
– Auzi, nu cumva sunt conștiința ta?
Am privit-o, să văd dacă vorbește serios. Cum ar fi putut fi conștiința mea, chiar nu înțeleg, era de-a dreptul proastă să pună problema în felul ăsta.
– Nu crezi că am o conștiință mai complexă decât un personaj pe care-l creez cu mintea mea?
Nu știu de ce trebuia să fie în felul ăsta și să ne certăm de fiecare dată când ne întâlneam. Am propus un armistițiu.
– Uite, Mioki, înțeleg că nu-ți convine. Lumea vorbește despre tine, ba chiar mai mult, mă identifică pe mine cu tine, ceea ce mă enervează cumplit, deci eu ar trebui să fiu aia supărată… dar vezi și tu cât de absurd este? În ce limbă vorbim, ia spune?
A rămas încremenită în mijlocul drumului.
– În nicio limbă. Vorbim, pur și simplu, în gând.
– Vezi?
– Ce să văd? Asta nu face decât să-mi dea dreptate, sunt conștiința ta.
– Serios? La ce mă gândesc acum?
S-a concentrat puternic, dar n-a găsit niciun răspuns, firește. Iar eu mă gândeam că m-a bătut prea tare soarele în cap și m-am tâmpit, aud voci și vorbesc cu propriul personaj. Dar părea atât de materială și de concretă, iar rucsacul roșu îi sclipea în soare.
– Gata, m-am plictisit de jocul ăsta. Ai dilemele tale, ține-ți-le, nu mi le mai da mie. Ești un personaj, unul minunat, mai viu și mai concret decât multe personaje scoase în lume. Oamenii te plac, uneori mai mult ca pe mine. Ai o misiune. Scriu despre tine mai mult decât despre mine. Ce naiba mai vrei?
Am văzut-o că s-a întristat și am înțeles-o. Dar nu puteam modifica realitatea pentru ea. Tot ce era de făcut, făcusem. O construisem, îi dădusem chip, îi dădusem forță, prieteni, un drum al ei. Dacă voia să și-l urmeze, trebuia să nu mi se mai opună. Cine a mai văzut personaj care să se opună creatorului lui?
– Haide, gata, nu mai fi supărată. Te înțeleg. Te simți plină de viață…
– Nu mă simt deloc plină de viață, m-a întrerupt. Problema este că m-ai făcut atât de bine, că mă simt cu adevărat japoneză, și mi-e dor de Japonia mea și de maestru, am picioarele umflate și tălpile dureroase, simt greutatea rucsacului în spate. Și nu cred că ăsta e talentul tău. Dacă ar fi așa, toate ar deveni mai simple. Dar eu cred că existam undeva și doar m-ai scos la lumină. Ca un sculptor o statuie dintr-o bucată de piatră. Ești un Pygmalion mizerabil, asta ești. Dar atunci, dacă nu sunt o invenție a ta, ci doar o descoperire, cine sunt eu? De unde vin?
Am vrut să-i spun că până și asta, cu invenția și descoperirea, sunt gânduri vechi din capul meu, de când l-am citit pe Solomon Marcus, cândva, acum zeci de ani. Dar nu m-a lăsat inima.
– Nu vrei să descoperim împreună?
Am luat-o de umeri. Era mică, exact ca o japoneză, și am simțit-o tremurând. Poate de furie, poate de frică sau de frig, fiindcă ne acopereau norii cenușii ai dimineții spaniole.
Am pornit la drum împreună, fără să spunem nimic. Simțeam o inexplicabilă ușurare s-o știu alături, pentru prima dată acceptându-mă, personajul acesta al meu, poate chiar descoperit, și nu inventat. Țineam mult la Mioki, dar nu, nu era alter ego. Era ea însăși, diferită de mine, chiar dacă o rupsesem ca pe-o coastă-idee din trupul gândurilor mele.
Japoneza a mers o vreme fără să se gândească la nimic. Era inutil, la urma urmei, dacă tot nu erau gândurile ei. Stări contradictorii i se succedau încontinuu, mai întâi i se părea că nu contează toate astea, apoi se întreba cum poate fi atât de proastă și cum putea face un personaj de hârtie să dispară definitiv, că nici asta nu era în puterea ei. Părea că blonda pricepe lupta care se dădea în ea și o lăsa în pace, să-și caute drumul, locul, să pună stăpânire pe propria viață.
Ce nu înțelegea Mioki era că tot travaliul ăsta, tot drumul, toate întrebările erau nașterea ei. Și că, spre deosebire de cea care o crease, ea chiar căpătase șansa să-i supraviețuiască. Atât timp cât avea să rămână în tenebrele lumii virtuale, ea va supraviețui și oricând cineva ar putea s-o aducă la lumină. Femeia blondă crease o nemuritoare, poate nu celebră, ca prințul Andrei sau ca tânărul Wether, dar nemuritoare, totuși. Asta este măreția personajului de hârtie sau de pixeli. Nu moare, oricât de mărunt ar fi.
De ore bune nu le mai prinsese nimeni din urmă. S-au oprit la un moment dat sub un copac și au mâncat niște boabe amestecate dintr-o pungă pe care o avea japoneza. Apoi, dintr-odată, a auzit-o pe blondă:
– Povestește-mi despre Japonia.
A făcut ochii mari, gata s-o repeadă, dar într-o secundă a înțeles armistițiul. Și, cumva, s-a străduit să scoată la lumină amintirile EI, nu ale celeilalte, viața pe care și-o aducea aminte de la templu, maestrul, durerile de dinainte de călugăria budistă. A început domol, cu voce abia auzită:
– Ce-mi place cel mai mult în Japonia e limpezimea. Acum, după tot drumul ăsta cu praf și confuzie, limpezimea japoneză mă uimește de-a dreptul, deși am crescut cu ea. E sticloasă și curată, și înăuntrul său se desenează contururi perfecte de bambuși și cocori, toate clișeele universale despre lumea noastră asiatică. Cerul e limpede, apa e clară și pe ea plutesc de cele mai multe ori nuferi, printre pești portocalii, asfaltul e perfect și pietrișul aleilor, curat. Mi-i amintesc cu aceeași limpezime pe mama, pe maestru, pe foarte puținii prieteni pe care îi am acolo.
Blonda o privea cu încordare. Se vedea că, dincolo de drumul ăsta, nu știe nimic despre Mioki, nimic despre trecutul ei. Mioki și-a umflat pieptul. Aha! O realitate numai a ei… Se simțea puternică și mândră și a povestit, a povestit neîncetat în limba lor nevorbită, iar cealaltă n-a făcut decât să dea din cap, pe gânduri, sorbindu-i fiecare vorbă. O relație ciudată între creat și creator, ele două între cer și pământ, singure, pe drumul spre Santiago. Rucsacul roșu al lui Mioki lumina ca un far prin ziua întunecată, printre câmpurile galbene, în ceața prăfoasă a drumului.
Am ajuns pe la prânz în Mansilla de las Mullas, într-o pensiune frumoasă, îngrijită și curată, cu o mică grădină în spate, unde stau cu laptopul în față, la o sesiune de coaching :-). Mi-a fost greu să mă adun după toată povestea cu Mioki, dar până la urmă lucrurile așa trebuie să fie, nu ești stăpânul suveran nici măcar al personajelor tale, dacă ai suficientă încredere în ele pot avea viața lor, independentă de tine, pe care n-o știi. Sunt bine acum, am un pat lângă geam, cu priză proprie (ah, ăsta e un lux) și cu baie separată pentru femei. În patul de deasupra este un cățel foarte cuminte, care o să doarmă cu stăpânul lui, se pare, căci omul m-a avertizat să nu mă sperii, mai are obiceiul să coboare noaptea din pat 🙂 Zice că a venit pe jos cale de la Madrid, vreo 300 de kilometri.
Înainte de culcare am primit un tratament preferențial. Toată lumea care îmi vede tălpile cade impresionată din cauza rănilor îngrozitoare, așa că o doamnă spanioloaică, mai în vârstă, m-a doftoricit cu grijă, m-a oblojit și a chemat un medic din grupul lor să mă vadă. Omul a zis să dezinfectez des și, dacă nu mă doare în repaus, e ok. Dezinfectez deja de patru zile și nu, nu mă doare când stau. Nu mă mai doare nici când merg sau durerea a devenit parte din mine, ori s-a mutat în ADN de-a dreptul…
Pe drum au cam început să cedeze lupta: unii iau autobuzul pe distanțe mai lungi sau mai scurte, alții își trimit rucsacul înainte și vin ca boierii. Deocamdată rezist ca la început, cu picioarele proprii și calabalâcul în spinare.
Oricum, AMR 363 de km. Mioki doarme deja în patul de lângă mine și ochii ei japonezi sunt neclintiți, cu pleoapele netede și brune. Dacă totul decurge cum trebuie, mâine vom ajunge în Leon.
Leave a Reply