ZIUA 2

Urcușul a început pieptiș încă din primii kilometri. Mioki se baza pe antrenamentul special de la templul ei budist din munte, însă tot nu părea ușor. Părul negru și scurt i se udase cu totul, ca și cum cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă. Simțea tricoul lipit de spinare și rucsacul atârna greu, trăgând-o înapoi, însă ea continua să urce, suflând tare și cu inima bubuindu-i în piept. Pe șosea se zăreau înșirați pelerinii abia plecați din sat, cu entuziasmul de început sporindu-le puterile. Mioki înainta printre pășuni netede ca-n palmă pe care pășteau vaci frumoase, zdravene, ca-n reclamele la ciocolata elvețiană, doar că dobitoacele nu erau mov. În rest, cerul, dealurile, iarba în toate tonurile de verde, totul arăta ca-n imaginea ei despre Elveția. Doar că era în Franța.

wp_20160802_016

Pentru o secundă și-a adus aminte de negricios și s-a uitat în spate, cu frică să n-o prindă din urmă. Fusese prima la micul dejun, mâncase repede două felii de pâine prăjită cu unt și gem, își băuse ceaiul aproape pe nerăsuflate și înșfăcase rucsacul cel roșu, dornică să plece mai repede de acolo. Aproape că nici nu văzuse drumul pietruit care-i scotea pe călători din St. Jean, podul arcuit peste râu și apa sclipind în razele răsăritului. Se uitase țintă înainte, cât să perceapă, cu intuiția ei budistă, măreția celor 800 de kilometri așternuți dinainte.

Curând, când drumul a devenit și mai greu, iar oamenii au început să vorbească unii cu ceilalți, de parcă asta le-ar fi ușurat cumva povara urcușului. „Nu înțeleg. Urci tot singur, nu te duce altul în cârcă. De ce ai mai și vorbi? Ba chiar mi se pare și mai greu efortul dacă trebuie să întreții o conversație.” Categoric, lui Mioki europenii îi păreau tare ciudați. Aveau un fel de instinct de turmă, le era mai ușor adunați, nu percepeau cum se cuvine incredibila valoare a solitudinii. „Hrănindu-ți gândurile, le ridici povara. Numai de-ar înțelege…” Dar nu păreau să priceapă. Cei mai mulți, plecați de la bun început în grupuri, țineau unii de alții cu obstinație, strigau, păreau cam duși de-acasă. O englezoaică un pic luată (probabil băuse, ceea ce Mioki considera o prostie) își băgase picioarele încălțate cu șosete și sandale direct sub un jet de apă lăsat să curgă pe pământ. Sub el se făcuse noroi lipicios, și toți se întindeau până la robinet, ca să nu calce în mâzga aia clisoasă, numai nebuna asta pășise drept în mijloc, apoi se udase până la genunchi, încinsă de urcuș, de arșiță și de băutură. Ochii înguști ai japonezei se lărgiseră cât cepele văzând-o cum țipă și pleoscăie din picioare, în râsetele celorlalți. „Cum o să urce femeia asta mai departe, cu șosetele și sandalele ude? Mai avem ore de cățărare…” O privea mai degrabă curioasă decât intrigată – dar era totuși și pe jumătate speriată de nebunia ei. Întâi negriciosul, acum asta. „Oare așa o să fie tot drumul? Care-i treaba, de fapt, cu acest Camino?” Mintea lui Mioki bubuia de întrebări. Nu aștepta încă răspunsuri; de fapt nu aștepta deloc răspunsuri. Cel puțin deocamdată. Își umplu sticla cu apă și porni mai departe, sperând să evite țicniții.

Iar acum, la două ore de la plecare, era din nou prizonieră. O femeie își povestea viața, în detalii mărunțele, chiar urechilor ei japoneze. Iar Mioki se zbătea între nevoia rațională de a ști, necesară misiunii ei, și repulsia de a afla detalii intime din viața cuiva, mai ales fără să le fi cerut. Însă n-avea cum să oprească tăvălugul de vorbe, cel puțin nu politicos, așa cum și-ar fi dorit. Așa că se resemnase sub avalanșa mărturisirilor, se chircise cumva și acum asculta, încercând să găsească un soi de interes bizar în povestirile celeilalte. „Poate că are nevoie să vorbească, să scoată ce ține în ea”, își spuse în sine, strecurând un gând personal printre rândurile spovedaniei.

Apoi și-a întors spre femeie ochii negri și înguști.

– Se spune că oamenii, femeile mai ales, vin pe Camino după o despărțire. Pentru o regăsire.

A tăcut, fiindcă nu știa cu ce ar fi putut continua. Pusese oare o întrebare? În stilul european pe care începea de-acum să-l priceapă, cealaltă nu s-a fâstâcit și a întrebat-o, la rândul ei:

– Tu ai un soț sau un iubit?

Japoneza a dat din cap. Nu avea. Nu mai avea.

– Eu am. Un soț care mă iubește și de care mă leagă multe lucruri.

Mioki a dat iar din cap, în semn de înțelegere. O înțelegea și pe ea, dar pricepea și mai departe de asta.

– Cum te cheamă? a întrebat ea, neutru, de parcă restul n-o interesa.

– Tatiana. Dar pe tine?

– Eu sunt Mioki.

Și-au strâns mâinile. Femeia avea o palmă mică, umedă, cam fără vlagă. Mioki i-a strâns-o totuși energic, în stilul ei.

– Tu de ce ești aici, Mioki?

Dacă detesta ceva, era momentul în care devenea victimă fiindcă îl protejase pe celălalt. Nu-i putea spune adevărul, dar nici nu voia să mintă. Mioki ura minciuna.

– Vreau să descopăr ceva.

– Și eu la fel, o întrerupse cealaltă.

Micuța japoneză a căzut pe gânduri. „Vasăzică, n-a interesat-o deloc răspunsul. Întrebarea ei era un pretext pentru propria vulnerabilitate, iar eu m-am considerat victimă degeaba; de fapt, Tatiana nu știe cum să spună mai repede ce are pe suflet”.

– Ce vrei să descoperi, Tatiana?

Rusoaica privi în zare, peste culmile munților. Se vedeau văile cu sate, păduri, vulturi plutind peste case și scame de nor împrăștiate deasupra pășunilor. Pirineii, în miezul zilei, scăldați de soare, arătau cam cum trebuie să fie raiul.

– Am aproape 35 de ani. Și nu știu ce-am făcut cu viața mea.

Mioki și-a mutat privirea. O înțelegea. Se vedea pe chipul ei că poartă o mască. Dar mai multe întrebări ar fi însemnat indiscreție, așa că tăcu. Tatiana oftă. Ar fi vrut să fie întrebată, dar Mioki nu avea cum să înțeleagă asta. Se hotărî singură să continue.

– Am plecat de-acasă imediat ce am putut… Am ajuns să-mi caut norocul prin țări mai bogate și m-am descurcat cum m-am descurcat. Acum am o afacere – de fapt bărbatul meu are. E mai mare decât mine cu 25 de ani, e om important acolo unde trăim noi acum, în Anglia, dar eu tot îmi caut rostul.

Mioki tăcea.

– Acum nu mai e între noi decât trecutul. Mă enervează cum miroase, cum se poartă, cum arată, cum merge. I-am spus-o, o știe, nu-i vorba că sunt frustrată și mă vărs acum la tine. Îl jignesc neîncetat, îi spun lucruri urâte. El tace și-mi aduce flori în fiecare săptămână, iar eu nu mai pot nici să-l văd în ochi… După toți anii ăia în care eu speram să mă ia de nevastă și el mă trata ca pe-o țiitoare, când mă bătea de umblam cu ochii vineți pe stradă. Am ajuns o dată și la spital, știi?

Mioki era jenată de mărturisirile ei, dar simțea că trebuie totuși s-o întrebe:

– De ce-ai stat cu el?

Tatiana privi iar cerul. Nici urmă de nor, soarele se ridicase la amiază și le bătea direct în creștet.

– Am avut o copilărie violentă. Ai mei mă băteau îngrozitor, mă duceam la școală plină de vânătăi. Așa că mi s-a părut că e normal să dea în mine.

– Și acum?

– Acum am înțeles că nu e. Dar nu pot să-l mai părăsesc. Nu după tot ce am trăit împreună.

„Deci mai e ceva. Ce-o mai avea în ea femeia asta?” Mioki era epuizată de urcuș, dar parcă și mai epuizată de mărturisirile Tatianei. Dacă și zilele următoare aveau să fie tot ca asta și ca cea de ieri, misiunea se arăta dificilă.

Mentorul ei, maestrul, îi spusese să ia fiecare oră, fiecare zi și fiecare săptămână așa cum vin. Să nu se grăbească. Să aștepte. Să respire. Să se uite la cer și la pământ, la ape, la păduri, că asta o să-i dea putere. Dar oricât se uita acum în jur, era secătuită și nu-și putea aduna forțele.

Pe potecă, în fața lor, se vedea granița dintre Franța și Spania. Un loc sărăcăcios, cu o fântână pe care se scurgea un fir prăpădit de apă. Trei scânduri făceau punte peste noroiul potecii și gata – erai dincolo, pe pământul Navarrei.

wp_20160802_043

S-au oprit să-și facă poze. Tatiana a scos din sacoșa de supermarket pe care o târâse după ea tot drumul două sandviciuri cu salam și brânză și o punguță cu ridichi. Le-au mâncat în tăcere, așezate pe un tăpșan. Apoi au băut apă din firicelul anemic, au râs de prăpădenia de graniță și au pornit mai departe, cu tălpile dureroase și spatele încovoiat de greutatea rucsacului. Mioki o privi pe Tatiana pe furiș. Era o femeie frumoasă, înaltă, subțire, cu ochi albaștri și trăsături slave. Bănuia că îi plăcuse englezului, pradă ușoară din cauza sărăciei.

– James a avut probleme mari cu drogurile. Nu mai putea fără ele, stătea drogat tot timpul. Fosta lui nevastă – are și doi copii mari – mi-a tot zis să-l las și să plec, să nu-mi mănânc tinerețea cu el, dar n-am putut. De aia mă și bătea, că nu mai era el, erau porcăriile alea pe care le tot lua. Trei ani m-am luptat, zi și noapte. I-am aruncat toate dozele, i-am aruncat telefonul, ca să-i tai sursele. Am fost la poliție, le-am cerut și lor ajutorul. I-am interzis să se mai vadă cu prietenii, unii nici nu l-au mai căutat, că era în necaz și începuseră să se termine și banii. Mi-am dat seama că, dacă plec, moare. După ce s-a văzut scos deasupra necazului, a înțeles ce-am făcut pentru el și s-a hotărât să mă ia de nevastă. Am avut cea mai frumoasă nuntă, în Hyde Parc, au scris toate ziarele. Am fost fericită trei luni. Apoi l-am prins pe net că avea conversații erotice cu niște parașute. Și mi s-a luat de tot. Nu mai vreau să-l văd în ochi. Trei ani au trecut de-atunci.

Femeia a oftat, dar era un fel de oftat de ușurare. „Mai ascunde ceva. Mai e ceva acolo.”

– Și ce-ai făcut?

– Ce să fac? Dacă îl părăseam, îl condamnam a doua oară. Îl omoram cu mâna mea. După ce l-am scos din prăpastie și stă pe marginea ei, să-i dau un brânci înapoi? Am rămas cu el, dar am viața mea. De doi ani sunt cu cineva…

„Aha, asta era.” Mioki deveni atentă. Povestea se apropia de deznodământ.

– De fapt, pentru celălalt sunt aici. Îl iubesc ca pe ochii din cap și cred că l-am pierdut. M-am purtat ca o proastă. Ca o gâscă la prima aventură.

Tatiana avea cam 35 de ani. I-a povestit lui Mioki tot felul de amănunte deocheate ale relației cu amantul, despre descoperirea târzie a propriei sexualități și despre soțul bătrân și impotent. Micuței japoneze îi era cam rușine să asculte, și ca să schimbe vorba i-a venit ideea să-i ceară Tatianei să-i arate niște poze. Soțul părea un moșneag decrepit, genul care se străduiește din răsputeri să pară încă tânăr, cu părul cănit și ochelari de soare negri în casă, deci cu atât mai jalnic. Amantul a rămas misterios, dar rusoaica i-a arătat niște poze pe care i le trimisese ca să-l facă gelos: ipostaze de pe plajă, în șezlong, la concerte, la club.

Confuzia lui Mioki spori: cum putea o femeie de 35 de ani să se poarte ca o adolescentă?

– Eu nu mi-am trăit tinerețea, știi? Sunt cu bărbatul meu de când eram un copil, de la 20 de ani. Și vreau s-o trăiesc acum. Să mă distrez, să cunosc oameni. Să ies seara, să dansez, să am aventuri. Și James știe asta. Știe că are femeie tânără lângă el. Anul ăsta i-am zis „gata, nu mai pot să te văd o lună, zi de zi, în concediu. Plecăm fiecare separat.” Nu i-a convenit, dar n-a avut de ales. Și am zis să fac ceva pentru mine, să-mi limpezesc gândurile, așa că am venit aici.

Mioki o privi aproape cu dispreț, dar întors în interiorul ei, după obiceiul japonez. Tatiana nu mai era chiar tânără. Și nu avea James ăla nicio vină pentru alegerile ei tâmpite. Chiar dacă o făcea ca să-l protejeze, minciuna ei rămânea o bătaie de joc. Se hotărî să încerce marea cu degetul.

– Am înțeles ce faci pentru conștiința ta. Dar pentru sufletul tău faci ceva?

Tatiana o privi consternată. Părea că nu pricepe, dar după câteva clipe adăugă:

– Bună întrebare. Nu știu ce să-ți răspund.

– Nu mie trebuie să-mi răspunzi. Întrebarea e pentru tine, nu pentru mine.

Se uita la Mioki cu gura căscată, înțelegând, dar fiindu-i greu să accepte. Nimeni nu-i mai pusese în față o astfel de oglindă.

Au mers mai departe fără să mai spună prea multe. Doar observații scurte despre cât de frumoasă e priveliștea, despre popasuri și dificultatea urcușului. Pe o pajiște înaltă s-au oprit lângă o rulotă care vindea banane și sucuri și s-au uitat peste munți, în depărtare, spre sătucurile Franței, lăsate în urmă azi-dimineață.

 wp_20160802_022

Am zărit-o pe Mioki abia după-amiază, de fapt i-am văzut în depărtare rucsacul roșu strălucitor și am știut că e ea. Mergea alături de cineva, o fată în pantaloni scurți, foarte scurți, cu o șapcă albă și cu o sacoșă de supermarket în mâna dreaptă. Urcam deja de ore întregi, simțeam cum cedează toate simțurile, aș fi vrut să mă opresc și să mă așez undeva, de unde să nu mă mai ridic până mâine. Însă asta nu era posibil, muntele trebuie trecut într-o zi, fiindcă nu sunt popasuri în afară de unul mic și supraaglomerat, cam la început de drum. Mă tot holbam în hârtiile cu indicații și știam că trebuie să urmeze și o coborâre, iar faptul că nu venea mai repede mă paraliza de frica efortului. Când am văzut rucsacul în zare, am prins puteri, m-am gândit că poate o prind din urmă. Dar n-aveam nicio șansă. Mioki urca mult mai bine decât mine și parcă o vedeam: cu fața imobilă, cu mușchii înghețați și ochii ațintiți spre vârful muntelui, în timp ce eu abia îmi trăgeam sufletul, tot căutând pretexte să mă odihnesc.

 

În cele din urmă, au ajuns și pe culme. De acolo se bifurcau două drumuri: unul pe șosea, mai blând și mai lung, celălalt prin pădure, mai scurt și mai abrupt. Au ales calea mai dreaptă, iar coborâșul le-a luat mințile din prima sută de metri. Poteca bolovănoasă le înțepa tălpile și Mioki simțea cum îi piere ultimul gram de energie. Tatiana i-o luase deja înainte, poate fugărită de propriile gânduri, poate adâncită în ele. „Sau poate a uitat de mine, pur și simplu”, sperase Mioki.

Numai că la prima curbă a zărit-o așteptând-o.

– Auzi, te superi dacă-ți spun Ikebana? Că nu pot să rețin numele ăla japonez al tău.

A fost rândul lui Mioki să rămână cu gura căscată. Avea un nume foarte ușor, din numai trei silabe lesne de reținut. Cum să nu-l ții minte?

În timp ce-și rumega uimirea, din spate a depășit-o o femeie în vârstă, cu zulufi albi ieșind dintr-o pălărie de soare demodată, cu boruri largi. I-a dat peste 70 de ani după statura ușor adusă de spate și pielea scofâlcită. Zenul ei budist a luat foc. Mioki a strâns scurt curelele rucsacului, a tras aer în piept și a pornit la vale, gata să se dea de-a dura pe poteca plină de pietre. A trecut pe lângă bătrână ca o vijelie, a prins-o din urmă pe Tatiana și i-a strigat, în depășire:

– Ne vedem în vale!

Rucsacul roșu se îndepărta cu viteză, iar bolovanii tăioși săreau cât colo de sub tălpile ei. Să-și țină cu toții poveștile și să nu-i mai otrăvească ei energia. Nu mai conta acum nici misiune, nici nimic. Se antrenase cu înverșunare, zile în șir, iar acum o depășea o caucaziană de 70 de ani. Patru kilometri, până jos, nu s-a oprit. Abia când a ajuns la marginea sătucului Roncesvalles și-a dat seama de eroare. Se transforma într-una dintre ei. Europenii o contaminaseră cu ceva ce nu înețelese până atunci și care nu-și avea locul pe Camino: se crezuse, fie și numai pentru o oră, într-o cursă în care trebuia să demonstreze ceva.

Și ca și când n-ar fi fost destul, îl zări ajungând-o din urmă pe negricios, care o prinse de mână la timp, înainte de a aluneca pe ultimul metru al potecii.

Când am ajuns în Roncesvalles, doborâtă de cele zece ore de urcuș-coborâș mai mult pe brânci decât în picioare, am zărit un fel de mănăstire oablă, cu ziduri drepte și cenușii, un internat al osteniților care se scurgeau de pe munte. N-am mai avut putere să caut altceva, m-am proptit acolo, la o coadă uriașă terminată într-o doamnă corpolentă, cu un coc mare, care nu vorbea decât spaniolă și îți adresa strict întrebările de bază, cu o excepțională economie de energie. Nu era chip să capeți vreo informație suplimentară, pur și simplu erai înregimentat ca în staul, în dormitorul X, patul Y, cină, dejun, nu avem wifi, NEXT! „Dormitoarele” erau de fapt camere fără uși, cu intrări largi, unite printr-un hol comun, într-un fel de beci din ciment. Toaleta și dușurile afară, în containere. Seara s-au făcut cam vreo zece grade, a fost interesant să ies în prosop, cu părul ud, și să intru într-o cameră neîncălzită – dar ce mai conta, trecusem Pirineii, făcusem primii 25 de kilometri din lungul meu drum, aveam un acoperiș deasupra capului, un pat pe care să-mi întind oasele epuizate și un loc în care să-mi îngrijesc bășicile de pe tălpi.

Atunci am revăzut-o iar pe Mioki. Stătea nemișcată în patul ei, cu ochii închiși, gândindu-se (sper) la pădurile de bambus din Japonia și la munții ei albaștri. La un moment dat părea să fi adormit, după respirația regulată, dar câteva minute mai târziu a deschis larg ochii și a privit impasibilă tavanul de ciment. Aș fi dat orice să știu ce gândește, dar lucrul ăsta era imposibil, așa că am adormit cu ideea fixă ca mâine să n-o mai pierd din ochi.

wp_20160802_041