WP_20160818_001

Cea mai acută întrebare pe care ți-o pui pe drumul ăsta (când ai timp de întrebări și creierul nu-ți este ocupat să supraviețuiești drumului) este cum de te-ai schimbat atât de rapid. Ce resorturi au declanșat în tine transformarea, uneori atât de radicală, încât ți se întâmplă aproape să nu te mai recunoști și să te sperii de tine însăți, nu pentru că nu ți-ar plăcea ce ai devenit, ci pentru că nu înțelegi, și întotdeauna neînțelegerea este înspăimântătoare?

Pe urmă, la un moment dat, le iei la analizat. Îți apar flash-uri ale existenței „dinainte”. Cum ai plecat scrobit la drum – eu, una, știu că am fost coafată la linie în prima zi. După vreo cinci-șase kilometri, părul mi se lipise deja de cap, curgeau apele pe mine și din breton se alesese praful. M-am oprit la marginea drumului, mi-am dat tot părul pe spate și l-am prins sever într-o coadă, mi-am schimbat pantalonii lungi cu unii trei sferturi și am lăsat-o dracului de fudulie, că eram ridicolă.

Apoi, este limpede că la început ai mare grijă de unde mănânci și de unde bei apă. Pe drum, treaba se schimbă. Nu știu cum, dar orice țâșnitoare e bună sub focul soarelui spaniol, nu te mai uiți de unde curge și unde se duce, doar să nu scrie că nu-i potabilă. Mănânci fără să mai cercetezi cu coada ochiului bucătăria și unghiile bucătarului și treci chiar la nivelul următor – culegi mure de la marginea drumului, ca să-ți astâmperi setea, foamea și pofta, ba chiar iei și câte-o smochină prăfuită din drum, o ștergi și-o mănânci. Bine că nu era strivită :-)

Nu mai contează cum arăți, oricum ești doar o bucată de mușchi bătut bine și ars de soare…

WP_20160818_003

Pe măsură ce avansezi, îți dispar și alte idiosincrazii: orice budă e bună dacă reușești să faci pipi acolo, te ferești să nu te atingi de nimic și aia e. Te speli pe mâini doar cu apă, că n-ai mereu săpun, și încerci să nu bagi degetele în gură până ajungi la o chiuvetă decentă. 

Și încă nu-i tot. Înveți că, dacă simți usturime de bășică, te oprești la umbra primului copac (sau în soare, pe marginea drumului, în praf) și oblojești repede picioarele. Schimbi șosetele ude cu unele uscate și le atârni pe rucsac, să se zvânte. E posibil ca acolo să fie deja expuși chiloți și sutiene, dar asta e. La drum nu interesează pe nimeni dacă dantela ta e franțuzească :-)

Înnoptezi în dormitoare comune, cu paturi suprapuse și saltele învelite în vinilin – asta e senzația cu care m-am obișnuit cel mai greu și probabil că lenjeria de pat va deveni unul dintre cele mai apreciate bunuri, la întoarcere. Ba, mai mult (da, poate exista chiar mai mult) înveți să accepți că deschizi ușa la baie și vezi niște bărbați străini, care se spală pe dinți sau se rad. Asta a fost printre cele mai grele, nivelul de intimitate scade până la limita cu disconfortul sever. Am contracarat cu golirea minții și gândul la o nouă zi sub pași.

WP_20160818_015WP_20160818_011

Lucrurile minunate sunt mărunte, simple, dar cu un impact colosal. Acum, de pildă, beau porcărie din aia de cola rece, servită cu gheață, lămâie și cu un bol de chipsuri, de o doamnă care știe engleză, germană și italiană, intr-un loc frumos cu iarbă, dintr-o periferie urâtă. Am făcut 20 de km, mai am opt. După arșița drumului, odihna asta cu ochii în iarbă are un preț pe care nu-l poți simți cu adevărat decât aici, acum. Nu merge povestit, nu știu de ce mă chinui și insist s-o fac. Probabil că nu reușesc să transmit nici zece la sută. În fine…

WP_20160818_014

Mi-am adus aminte de cât de bine am mâncat aseară, în Moratinos. M-am oprit la un fel de han, la marginea drumului, o clădire pătrată – dar foarte îngrijită și curată, în plin câmp. Senzația este stranie și spectaculoasă, cât te uiți de jur-împrejur nu se zărește nimic, doar câțiva copaci presărați pe câmpul drept și drumul singuratic, nicio casă, niciun loc de mas. Am trecut mai devreme pe lângă un aubergue care mi-a plăcut, cu iarbă verde în față și obișnuitele rufe întinse la uscat, la soare și vânt, și aș fi rămas acolo dacă n-aș fi apucat deja să fac o rezervare aici.

WP_20160818_007N-am vrut să încurc oamenii și nu-mi pare rău, nici karma nu m-a încurcat pe mine: am avut wifi excelent, am mâncat o supă de dovleac așa cum nu mai pomeniți pe lume, picantă, dulce și catifelată, am făcut un duș într-o baie care se închidea cu cheia :-) și mi-am spălat toate hainele, care s-au uscat legănate pe sfoară. M-au cazat într-un dormitor de doar trei locuri, sunt alături de un cuplu de britanici mai în vârstă, dar patul meu a fost pitit cumva după o nișă, așa că ieri a fost de la început până la final „ziua cu privacy”. Mai puțin cât i-am povestit japonezului despre Mioki, deși nu știu dacă era pregătită sau eram pregătită să iasă în lume. Acum ESTE în lume. Minunat. Dacă aș putea citi în viitor, aș ști că micuța călugăriță japoneză va fi aruncată printre oameni în lumea largă, în țara ei.

Dar nu pot. Așa că mă ridic agale, codindu-mă să iau iar în spinare rucsacul ăsta, care pare de 100 de kilograme, nu de zece, cât are.

De multe ori, pe drum, i-am invidiat pe cei care nu se plângeau de bășici, de greutatea bagajului, de dureri de picioare, așa cum mă plâng eu. Dar curând am descoperit că avem cu toții câte o suferință. În punctul tău slab o să te doară aici, pe Camino. Și de atunci mă uit cu multă, multă compasiune la cei care n-au nicio durere fizică. E limpede că punctul lor slab, ăla care-i doare de moarte, în care s-a cuibărit suferința, e ascuns, e un loc pe care noi, ceilalți, nu-l vedem și în care nu putem ajunge, ci doar ei și numai ei și-l pot accesa și vindeca, dacă vor. Și m-am bucurat pentru mine când m-a durut trupul, după cum m-am întristat când nu m-a mai durut.

WP_20160818_012

Mioki mergea agale, tândălind. Se simțea pentru prima dată nespus de singură, îi era dor de maestru și nu știa cum va termina această călătorie, care devenise, dintr-o certitudine, o necunoscută. Și-a amintit de Platon și de peștera lui și s-a întrebat, pe bună dreptate, dacă ea – așa cum era acum- se afla înăuntru sau în afară. Și vedea oare soarele adevărat, semeț, sau flăcările unui foc întețit de femeia blondă? Și cine era ea, de fapt?

Japoneza s-a oprit ca trăsnită de fulger. Cum de nu-i venise până acum ideea? Cine era blonda asta? Străina asta? Era străină? Și-a dat rucsacul jos cu viteză, de parcă s-ar fi întâmplat ceva. Pelerinii care treceau pe lângă ea, depășind-o, se opreau îngrijorați să se asigure că-i bine. Mioki îi liniștea dând grăbită din mână, mai mult o încurcau. Apoi și-a dat seama că strategia ei nu-i bună. Dacă voia să stea în liniște, să se gândească tihnit, nu putea la marginea drumului. Avea nevoie de solitudine deplină, așa că a apucat-o pe o potecă, printre lanuri, spre o pădurice din depărtare. S-a uitat bine împrejur, să nu se rătăcească, dar șoseaua vuia la câteva sute de metri de ea.

WP_20160818_008

A lăsat rucsacul din spate și s-a așezat în paiele aspre. A închis ochii. Simțea Japonia pulsând undeva, în spatele capului, cu răcoarea ei umedă și cu verdele adânc de brad. Îi era dor de casă, dar parcă și aici era tot acasă, și în capul celeilalte tot așa. L-a chemat pe maestru, dar în zadar. Se îndepărtase, dispăruse cu totul. Mioki simțea cum fața îi arde de dogoarea focului din peșteră, iar în spinare îi bate soarele puternic de afară. Era între două lumi, plutind fără țintă și fără conștiință de sine. Ea ERA blonda și blonda era ea. Nu puteau fi separate una de cealaltă, două fețe ale aceleiași ființe, ea însăși prinsă de incertitudini și certitudini deopotrivă.  Mai avea de lămurit doar care era căutarea celeilalte și poate, de ce. Dar acesta ar fi fost un răspuns nesperat.

Mioki s-a hotărât s-o ia ușor. Mintea i se dezmeticea din chingile în care fusese prinsă zile în șir. A deschis ochii și mirosului de brad și de bambus i-a luat imediat locul aroma de praf și paie a câmpurilor spaniole. Deodată, a simțit cum cineva îi ia lumina soarelui.

– Hei, Ikebana, ce naiba faci aici?

Erau doi tineri italieni cu care se întâlnise deja de vreo două ori pe drum.

– Te-am văzut că vii încoace și ne-am gândit că poate ai rătăcit drumul. Ești bine?

Deși o enerva oarecum întrebarea asta, pentru că mereu era bine, îi plăcea totuși s-o audă – cuiva îi păsa. Mioki s-a gândit la viața ei din Japonia (despre care nu mai știa dacă e adevărată sau doar o plăsmuire, dar destul că ei îi părea autentică) și la cât nu le păsaseră altora de ea. Le-a zâmbit băieților și unul dintre ei i-a ridicat mâna, să o ajute să se ridice. Japoneza nu înțelegea atingerile astea europene, dar a întins totuși mâna spre el și s-a tras în picioare, apoi s-a scuturat de paie și praf.

– Sunt bine. Voiam să scap un pic de zgomotul șoselei.

– Da, e nașpa drumul azi. Nici nouă nu ne place așa, pe lângă mașini. Mergem?

– Mergem.

– Unde rămâi să dormi azi?

– El Burgo Ranero. Voi?

– Și noi. Hai să mergem, mai avem vreo șapte – opt kilometri.

Pe drum au vorbit despre mâncare. Italienii voiau să știe tot despre sushi, supele miso și peștele crud. I-au dat zece rețete de paste, au povestit cu entuziasm despre toate blaturile de pizza posibile și, din două în două vorbe, și-au pupat vârfurile adunate ale degetelor cu buzele țuguiate. Pentru Mioki, gestul ăsta era de-o vuulgaritate simpatică, râdea cu lacrimi de câte ori îl făceau și ei îl repetau tot mai des, ca s-o amuze. La partea cu salata de alge s-au strâmbat copios (bleah!) și, în cele din urmă, au prins-o din urmă chiar pe EA. Femeia blondă. Mergea agale pe poteca de două persoane care urma șoseaua, iar italienii au zărit-o din depărtare și au strigat-o în gura mare:

– Hei, fata blondă din România!

Ea s-a întors, a dat cu ochii de Mioki, dar s-a făcut că n-o vede. Poate chiar n-o vedea. Japoneza a tăcut și a rămas ușor în spate, dar le auzea bine conversația. Blonda se chinuia să explice un fel de mâncare ce părea foarte grețos, carne mărunțită învelită în foi de varză ținute la fermentat în saramură. „Bleah!”, își spuse Mioki în sinea ei, zâmbind ușor. Vorbeau foarte încinși despre polenta, italienii ziceau că-i a lor și blonda striga la ei, rostind un nume ciudat, care semăna cu „mama” și un nume chinezesc, ceva cu „li”. Râdeau cu toții în hohote, împingându-se unii pe alții în marginea potecii, fiindcă n-aveau loc trei pe drum. Mioki pricepea limpede că sunt neamuri latine, zgomotoase și vorbărețe. Aproape că-i invidia.

WP_20160818_006În cele din urmă au obosit și au tăcut, așa cum sperase. Drumul parcă nu se mai termina și înaintau cu toții prin niște locuri destul de urâte, prin pasaje de beton construite sub șosele și mânjite cu graffitti. Toată veselia se topise, simțeau că nu mai ajung la destinație, mai ales că în zare nu se vedea nicio așezare. La un moment dat, blonda a izbucnit:

– Unde mama dracului e nenorocitul ăla de sat?

Nu i-a răspuns nimeni, că nu consumau energie pentru un răspuns inutil. E unde e, satul nu se mută din loc. Doar că ei nu ajunseseră încă acolo.

În sfârșit, am ajuns. Drumul a fost îngrozitor, mai ales în ultimii doi kilometri, când îmi pierdusem de-a dreptul răbdarea și cu mersul, și cu italienii ăia care mă secaseră cu polenta lor :-) Cică mămăliga e italienească, bleah! Bine că ei și Mioki au rămas la hanul comunal, eu mă îndrept, încă trei sute de metri absolut sfâșietoare, spre un albergue privat, la marginea satului El Burgo Ranero. Așa frântă cum sunt, nu pot să nu remarc un iaz verde, cu stuf și lișițe, dincolo de care se întinde zarea. Satul se termină brusc, exact cu hanul meu.

Intru și dau peste un italian (azi mă urmăresc ăștia) cu părul rar și dat cu gel, puțin nebun, care îmi încasează banii pe cazare și mă duce într-un dormitor înghesuit. Pe bune dacă-mi pasă. Locul face toți banii pentru grădina uriașă, cu fântâni pentru păsări, cu un gazon impecabil și sezlonguri cu saltele moi, sub copaci umbroși. Mă prăbușesc pe unul dintre ele, cu „Lapte negru” în brațe, chiar dacă nu-mi stă gândul la citit. Dar îmi place ideea. Nu prea am ce să mânânc, așa că apelez la rezerva strategică din rucsac: un sandvich turtit – e perfect, nu-mi trebuie mai mult. Apă rece se găsește la cișmeaua din grădină.

WP_20160819_003WP_20160819_001Se aude liniștea, locul este izolat complet de lume. Am semnal 3G numai din când în când, rețeaua wifi de aici nu merge. Îmi fac rezumatul zilei: 28 de km azi, AMR 383 de km. Un drum cu distanțe mari între sate, călcâie zdobite, bășici la aproape fiecare deget și un cucui pe una dintre vertebrele coloanei, de la rucsac (mi-a venit mie ideea să-l strâng mai tare, dar mâine îl lărgesc iar). Acum, locul ăsta uitat de Dumnezeu, El Burgo Ranero. Aproape aș putea jura că nu se întâmplă nimic aici, niciodată. Până la urmă îmi petrec seara cu o italianca si un ungur, mergători de-ai mei. Ungurul vine din sens invers, de pe Camino del Norte, și ne povestește despre priveliștile care îți taie răsuflarea, drumul de coastă, valurile de surfing și singurătatea absolută de pe creste, alături de vulturi. Într-o zi, o să văd și eu locurile alea. Acum sunt strivită de durere, simt suferința în fiecare os, în fiecare mușchi, în fiecare tendon și în fiecare nerv.

Mâine poate va fi mai bine :-).

WP_20160818_016 WP_20160818_009