WP_20160817_005Este uluitor cum pleci la un drum atât de lung fără să știi de ce, ci doar că pleci pentru tine. Și este fabulos că asta îți ajunge – atât e, n-ai de unde mai mult și nici nu trebuie.

Ieri am avut discuția cu Mioki și am lăsat-o în plata Domnului, înțeleagă ce-o vrea. La urma urmelor, nu-i datorez nimic, ba chiar dimpotrivă. Dacă mă enervează, nici n-o mai pomenesc în veci și-o las să zacă îngropată acolo unde e, fără să mai vadă vreodată lumina zilei.

Dar, ce să vezi, drăcia dracului și mama coincidențelor, astăzi m-am întâlnit pe drum cu un reporter japonez, alături de care am făcut ultimii trei kilometri ai zilei. I-am povestit despre scrisul meu, despre curaj si încredere, ba chiar și despre Mioki, iar el mi-a povestit că există și în Japonia un „Camino”, cam de aceeași lungime, doar că este budist și în cerc. Adică exact ce mă întrebam ieri, gândindu-mă la călugărița mea budistă. Am și o poză de azi-dimineață, care mi-a făcut pielea de găină. Serios. Revin când îmi revin.

WP_20160817_010

Primii 18 km ai zilei de azi s-au așternut drepți ca-n palmă și, în fine, adunați cu alți 20 de ieri, i-au arătat sensul lor. După ce și-a chinuit trupul urcând și coborând munți, monotonia câmpiei i-a mutat „suferința” în minte, unde se răsucesc și se desfac gânduri de tot felul. Timp de patru ore a mers fără să vadă nicio așezare și ce-i lipsea nu era mâncarea sau apa (știa de pustietate și își pusese provizii în rucsac), nici tovărășia oamenilor (sunt destui pe drum dar, ca un făcut, fiecare mergea singur, chiar și cei care plecaseră împreună), ci legătura cu „cuibul” – ar fi vrut să vadă o casă, o curte, un gard. Era o stare aproape imposibil de explicat; destul că atunci când a zărit în depărtare un acoperiș a tresărit și s-a bucurat, iar apoi a descoperit dezamăgită, disperată, că e doar un șopron sau o hală părăsită.

La un moment dat s-a oprit undeva, în câmp. Erau trei mese de beton și niște bănci la fel, unde mânca deja un grup de femei. Le-a cerut voie de formă, fiindcă nimeni nu te refuză pe Camino, ba chiar ești poftit să iei loc. Și-a scos mecanic sandviciurile din rucsac și sticla cu apă. Era soare, dar peste mese își aruncau umbra trei copaci, suficient de mari cât să le adăpostească pe toate. Mâncau în tăcere, din când în când se mai auzea câte un cuvânt și un râs mic. Părea că își conservă cu toții energia pentru această etapă, când aveau de făcut 17 kilometri între două sate.

Mioki se gândea la ale ei. La discuția din ajun, la ce-i spusese femeia blondă căreia nu-i dădea crezare nici acum, în al doisprezecelea ceas. Așteptase ca noaptea să-i limpezească gândurile – dar la ce bun? La ce i-ar fi folosit să se gândească mai mult la o realitate care exista dincolo de ea, împotriva voinței sale, și pe care n-o putea schimba, indiferent ce ar fi făcut? Însă lucrul ăsta chiar părea imposibil. Mioki știa că este reală, simțea pânza aspră a rucsacului, mușcăturile de insecte a făceau să se scarpine, oamenii de pe drum o salutau. Ar fi salutat ei o fantomă? Furnicile și țânțarii ar fi înțepat o făptură de aer, de gânduri? Nici vorbă. Îi era foame, sete, frig, o dureau picioarele și umerii, îi sângerau tălpile. Mioki știa sigur că EXISTĂ.

A terminat sandviciul, a strâns șervețelul cu tot cu firmituri și s-a pregătit de plecare. O mașină de la salubritate tocmai golea pubelele din refugiu. S-a salutat cu muncitorii, a aruncat șervețelul direct în cuva mașinii și a plecat mai departe, cu rucsacul roșu legănându-se în spate.

Drumul e plin de simboluri și de frumuseți: un pârâiaș șerpuind printre maluri de piatră,

WP_20160817_001

frontispiciul vreunei biserici vechi, împodobite cu statui și steme basorelief,  WP_20160817_002

o floarea-soarelui stingheră, într-un lan cosit și uscat.

WP_20160817_012

Dar cel mai mult și mai mult o impresionează o săgeată de pietre, drept de mijlocul drumului. Îi dă ocol, se uită la ea – pietrele sunt îndesate unele în altele, galbene, albe și portocalii. Cineva le-a așezat migălos acolo, le-a potrivit în forma lor, să arate drumul. Dar nu asta e uimitor. Suflete largi sunt destule pe-aici. Uimitor, uluitor de-a dreptul, este că TOȚI care au trecut pe drum au fost destul de generoși să le lase unde sunt, să le ocolească, să nu strice săgeata. Și -a căzut Mioki pe gânduri- chiar așa, de ce-ar face-o? De ce-ai face una ca asta, dacă ești OM ca toți oamenii, sau nu ca toți, ci așa, ca ăștia de pe Camino? N-avea răspuns, pentru că nu exista răspuns. Niciun om adevărat, în carne și oase, un om trăitor pe Pământ, un om care e mai mult decât o paiață fără minte și fără inimă n-ar strica săgeata asta, făcută să îndrume pelerinii și nu doar atât. Săgeata de pietre era un semn de încurajare, de îmbărbătare că te afli pe drumul bun, pe cel pe care trebuie să fii.

WP_20160817_013

S-a așezat pe vine să s-a uitat mai departe. Drumul de pământ cotea, puțin în fața ei, apoi se așternea pe dealuri galbene ca puful de pui, printre miriștile cosite. Mioki s-a ridicat, a tras adânc aer în piept și a respirat aerul Castilliei. Era prăfos, reavăn și mirosea a soare. A plecat mai departe, prin țărână și căldură, asudată, tot spre vest.

După ore și ore, oboseala a ajuns-o. Din vârful fiecărei coline spera să vadă primul sat și primul refugiu cu oameni adunați la un loc, care să râdă și să vorbească. Și apoi, când, epuizată, a încetat să mai spere, s-a ivit ca din nimic o turlă. Mioki n-ar fi știut să descrie sentimentul pe care l-a trăit atunci când, din vârful movilei pe care o urcase a zărit așezarea. Dacă ar fi fost mai impresionabilă, probabil că ar fi avut altă reacție, mai intensă; dar cum nu era, doar s-a întors să le facă semne victorioase celor din spate că e gata, ajunseseră, reușiseră. Și s-au repezit cu toții să stea la aceeași masă, ca niște însetați spre oază.

Femeia blondă n-a mai tulburat-o cu vederea ei tot restul zilei. Mioki era hotărâtă să trăiască independent de ea, să-și vadă de aventura propriului drum și de misiune, și toate astea ca să-i demonstreze blondei îngâmfate că n-are dreptate. Că se înșela în privința ei, din orgoliu sau din prostie, poate din frustrare, nu conta de ce, dar se înșela, și ăsta era singurul lucru important.

WP_20160817_011

WP_20160817_009

Am mers un drum greu azi, de 30 de kilometri. Nu știu nici eu cum l-am străbătut, noroc că de la un moment încolo a fost înnorat și bine. Mai mult, culorile au revenit și au fost minunate. Mioki (alias Ikebana) s-a pitit într-un cotlon al minții mele și-și clocește gândurile. Astăzi am fost o floarea soarelui singuratică, mergând cu lumina. Până la destinație mai sunt 411 kilometri. Ieri am intrat în a treia săptămână a drumului, iar azi, în Moratinos, am ajuns la jumătatea lui. De azi înainte, orice-ar fi, distanța străbătută deja va fi tot mai mare față de cea rămasă.

WP_20160817_014