Aici, pe drum, trebuie să înveți. Înveți despre tine, despre ceilalți, despre drum și încercări de toate soiurile, mici și mari, unele până la limita suportabilității fizice și emoționale. Înveți despre ce ai fost și ce ai putea fi sau ai fi putut fi. Înveți despre foame, sete, oboseală, somn profund în pat străin, despre pământul câmpurilor și al pădurilor (sunt diferite), despre toleranță și despre înfățișarea ta interioară și exterioară. Înveți să te placi, să te judeci, să te simți pe tine, să te schimbi, să rămâi la fel, să-ți străbați drumurile și să-ți asculți vocile. Și, dincolo de astea, când vei fi învățat destul, înveți să-ți dai seama și să accepți că mai ai încă multe de învățat și să te întorci de unde ai plecat, pe aceeași cărare sau pe alta, iar și iar, că oricum altceva n-ai ce face pe drumurile alea pustii, arse de soare și întinse până le pierzi din ochi.

WP_20160816_003

Din învățarea asta mare, astăzi, lecția despre spanioli: deși Camino le aduce o grămadă de bani, spaniolii nu învață absolut niciun cuvânt în engleză. Cred că s-au jurat sau ceva de genul asta. Dacă vrei să nu mori de foame și să nu dormi sub cerul liber, înveți tu: solo una cama, desayuno, cena, agua freya, bocadillos, jamon și din astea… Cel mai interesant este când trebuie să le explici unde e data nașterii în buletinul românesc  😁 Nu pricep CNP-ul nici tăiați. Te tot întreabă răstit în spaniolă, furioși că nu-înțelegi :-))))) Eu am învățat un sistem simplu. Scriu data și apoi încercuiesc pe rând cifrele, pe hârtie și apoi în buletin, în aer. Cel mai mult îmi place cum li se luminează fața când pricep: se deschid înr-un fel de zâmbet larg, luminos; vă spun, merită tot efortul. Altfel, băieți buni.

WP_20160816_005

Mioki (sau Ikebana, cum ajunsese să-și spună chiar și ea câteodată, și nu doar când se prezenta, ci chiar în gândul ei) mergea de ceva vreme sub soarele turbat al Spaniei. Și se lupta, pentru prima dată de când plecase, cu dorința de a se întoarce acasă. Poate că ar fi făcut-o, dacă n-ar fi avut de dus la capăt misiunea ei secretă. Prin capul lui Mioki dădeau târcoale tot felul de gânduri. Nu știa de unde apăruse dorința asta chiar azi – poate că drumul drept și monoton, chiar pe lângă șosea, cu mașinile vâjâind-i pe la urechi, o făcea să nu-i mai găsească sensul. „Deci dealurile, munții și vâlcele sunt rosturile mele?”, se întrebă ea, apoi părăsi întrebarea, căci nu răspunsuri căuta, ci întrebările cele mai bune. „Bine, nu-mi place drumul drept. Dacă ar fi să mă gândesc la viața mea, își spuse, ce-nseamnă dealurile astea?”

Cu întrebările fragede în minte, Mioki își regăsi suflul și prinse din urmă un grup de italieni veseli.

– Hei, uite-o pe fata japoneză, Ikebana! o strigară ei prietenoși, ba chiar unul îi ciufuli părul negru, tuns scurt.

Lui Mioki i se păru o grosolănie, dar, ca o budistă pașnică ce era, îi zâmbi și îl salută plecându-și capul, cu mâinile împreunate la piept. Apoi îi depăși, căci voia să fie singură cu întrebările ei. Mioki nu căuta răspunsuri pentru că acestea se aflau în ea însăși și nu-i plăceau. Așa că îi trebuiau, poate, alte întrebări. Se gândi că i-ar fi plăcut mult să fie blondă, cu părul lung. Dar ar fi arătat ridicol și n-ar mai fi fost ea însăși – ar fi fost poate femeia blondă, iar asta nu era cu putință. „Dar cine altcineva aș fi putut fi?” înșiră ea în continuare încă o întrebare la rând, ca mărgelele pe ață, șirag deocamdată fără închizătoare, de ale cărui capete trebuia să țină bine, ca să nu i se risipească gândurile.

Drumul se întindea drept, printre lanuri de floarea soarelui și miriști cu spice arse. Pâlcuri de copaci se zăreau departe, iar umbra lor îi părea lui Mioki mirajul zilelor trecute, când pustietatea era singura tovărășie. Se opri puțin și se uită pe hartă. Mai avea de trecut doi munți și câteva dealuri. Însuflețită, începu să îngâne un cântec popular japonez. Se gândea ca, odată ajunsă la Santiago, să-și dacă un tatuaj pe umărul stâng. Asta, desigur, dacă își va duce misiunea la bun sfârșit.

WP_20160816_013

Ceva mai plicticos decât drumul de azi nu există pe lume. Mergi și mergi în pustiu, pe lângă șosea, cu vuietul mașinilor în țeastă, kilometri întregi pe o potecuță îngustă și prăfuită, în soare torid, cu sacul greu în spinare. Muream de plictiseală și atât mi-a trebuit, când am zărit-o pe Mioki în fața mea, cu rucsacul roșu plin de praf dar, cumva, la fel de strălucitor. M-am gândit că azi e momentul. Pierdusem prea multe ocazii să-i spun ce voia să știe și simțeam că stă să explodeze de gânduri.

Am pus căștile în urechi, am lungit pasul și nu m-am mai gândit decât la ea, la ce vreau să-i spun. Distanța scădea, dar foarte greu. Era într-o formă fizică mult mai bună decât a mea și singura speranță era să se oprească undeva, pentru popas. Mă gândeam la cât de greu trebuie să-i fie, mult mai mult ei decât mie, decât oricăruia dintre noi. Câte îndoieli trebuie să fi avut și cum s-o fi descurcat cu ele până acum, aproape 400 de kilometri. Era o învingătoare, cel puțin în ochii mei.

WP_20160816_014

După o oră de mers eram încă în spate, dar vedeam în zare un oraș – speram să fi obosit suficient încât să vrea să-și tragă sufletul. N-am scăpat-o din ochi și, în fine, am văzut-o trăgându-se într-o parte, spre o terasă aglomerată. Încă 200 de metri. Am emoții.

Mioki se uita uimită la femeia blondă, care se așezase neinvitată la masa ei și încerca să-i spună ceva. De fapt, chiar îi spunea, dar nu voia s-o audă și nici s-o înțeleagă.

– Pricepi, Mioki? Ai auzit măcar ce ți-am spus? insista blonda, de parcă era vreun capăt de țară ce avusese ea de zis.

Ochii fără expresie ai japonezei țintuiau un punct în depărtare. Înțelegea, sigur că înțelegea. Dar tocmai de aceea se întreba de ce mai este acolo, de ce-i mai bate inima, de ce mai există, în fond. Dacă totul era în mintea celeilalte, dacă viața ei era o închipuire toată, de ce se simțea vie, adevărată, autentică și, mai presus de orice, cu o misiune.

– Bine. Spune-mi, atunci, cum de oamenii mă văd și îmi vorbesc? Cum de ne văd pe amândouă?

Apoi, brusc, fără niciun avertisment, s-a ridicat în picioare, s-a urcat pe scaun și a început să fluture brațele, strigând spre ceilalți:

– Hei, voi! Hei, heeeeiiii!

Japoneza o luase razna și cu toții, pelerini și localnici deopotrivă, se uitau la ea. Unii râdeau, alții îi făceau și ei semn, alții o priveau numai, ca și când ar fi fost de înțeles. Cei care o cunoșteau începuseră s-o aplaude și o încurajau, pentru că Mioki le era simpatică și, oricum, n-o mai văzuseră niciodată așa. Poate își dăduseră și ei seama că se petrece ceva cu ea, greu de dus, și atunci trebuie să arunce încărcătura afară, ca să treacă dincolo teafără.

Blonda zâmbea subțire, lăsată pe spate în scaun, ca și când s-ar fi bucurat de spectacol.

WP_20160816_006

Într-un târziu, Mioki s-a liniștit și s-a așezat din nou pe scaun. Plouată și tristă. Femeii i s-a făcut milă de ea, dar mai mult decât adevărul n-avea ce să-i ofere.

– Mioki, tu știi bine răspunsul. Știi de ce îți vorbesc oamenii, știi de ce ne văd pe amândouă. Știi bine.

Japoneza a ridicat ochii și a privit-o, pentru prima dată de când plecaseră la drum, drept în ochii de un verde incert. În mintea ei se decopertau straturi de înțelesuri, ca și cum cineva ar fi dat filele unei cărți. Pentru că aveau amintiri comune, Mioki a putut s-o întrebe simplu:

– Deci vrei să spui că n-ai găsit ceva mai interesant decât asta, cu personajul din mintea ta? Ideea asta rulată de la Barthes până la Gaarder?

Femeia blondă a izbucnit în râs. Aveau un dialog suprarealist, mâncând covrigei pe o bancă plină de furnici, la umbra copacilor, în nordul Spaniei.

– Nu vrei să știi ce cauți? Despre ce e misiunea?

– Misiunea există?

– Sigur că există, Mioki. Chiar și ființă de hârtie, tu ai un drum al tău. Mai interesant decât al meu, sper să ți-l fac așa. Mai ții minte caruselul de sticlă? Gândurile tale sunt limpezi cum e cleștarul, dar tocmai limpezimea lor le face cele mai bune pentru o poveste. Eu sunt cea care încurcă ițele, tu ești miezul poveștii, esența ei concentrată într-o japoneză micuță, îmbrăcată în negru, cu un rucsac roșu în spate.

A căzut pe gânduri. De fapt, mergea mai departe de atât. Știa ce are de făcut. Și știa clar, fără să întrebe, și care e misiunea. Fusese o proastă că nu-și dăduse seama până atunci. N-a rezistat să nu i-o plătească în stilul lor de umor tâmpit, așa că a aruncat-o scurt:

– Deci pot să-ți spun „mama”?

Blonda a privit-o stupefiată, apoi a izbucnit într-un râs isteric și a înjurat-o fără menajamente.

WP_20160816_023 WP_20160816_027

Mă bucur că am avut discuția cu Mioki. Deși, într-un fel, acum sunt neliniștită și îi simt ochii negri ațintiți tot timpul asupra mea, neîndurători. O înțeleg, nici eu n-aș fi suportat să-mi facă cineva una ca asta. Mi se pare că pune ceva la cale, așa că sunt hotărâtă s-o izolez o vreme, să-i tai resursele. Dacă s-o putea, fiindcă mă gândesc tot timpul la ea, la rucsacul ei roșu, pe care mi se pare că-l văd mereu în zare, la coconul în care e învelită.

Am rămas să dorm la o mănăstire de măicuțe. Dormitoarele de douăzeci de persoane au nume de continente: eu sunt cazată în Africa. Cel mai mișto lucru sunt paturile – după mai mult de două săptămâni, în sfârșit, nesuprapuse, ai puțin aer. Am mâncat o paella uriașă cu fructe de mare, am mai băut un pahar de Sangria (deja cam multă Sangria la drumul ăsta :-)) și am tândălit pe bănci, la soare, în piațeta centrală. M-am întâlnit și cu cei doi nemți porniți în Honey Camino (luna de miere, da…), care păreau bucuroși tare să mă vadă – habar n-am de ce, probabil li s-a părut că n-aș putea ajunge până aici :-).

WP_20160816_016

Mi-am mai cumpărat una-alta, printre care și o perie nouă de păr, fiindcă cealaltă se rupsese, apoi m-am întors în curtea mănăstirii, unde e o liniște perfectă. Păcat că toată e betonată, te deprimă zidul ăla turnat orizontal. Cei mai mulți pelerini sunt la spălat rufele, ceea ce ar trebui să fac și eu, dacă m-aș îndura să mă ridic de aici.

Dar nu mă îndur.

Mă dor picioarele ca dracu’, am burta plină după cât am mâncat și sunt epuizată de discuția cu Mioki, care a aflat că-i personaj, dar ce nu știe ea este că-i mai reală decât crede, pentru că tot drumul ăsta, făcut pe hârtie, alături de mine, prin praf, i-a dat consistență și spectactatori, și asta înseamnă, în ultimă instanță, viață. Trăiește în mințile oamenilor, singurul reper al realității – căci altfel, cine ar putea spune dacă nu cumva lucrurile stau exact invers? Adică eu sunt personajul ei, iar ea este aici, pe Camino, în carne și oase? Doar pentru că eu scriu povestea, nu înseamnă că realitatea e de partea asta a baricadei, cu noi.

Din fericire, acesta e un lucru pe care n-o să-l aflăm niciodată. Nu și dacă Mioki își duce la capăt misiunea.