Ochii negri, fără expresie, îl țintuiau de la distanță. Japoneza părea hotărâtă să-i taie avântul, plictisită de vorbăria lui. Adevărul este că, de fapt, Mioki se uita peste capul lui, dincolo de el, în zare, unde răsărea soarele.

– Hei, Ikebana, mă auzi?

Japoneza nu a tresărit deloc. Câmpurile verzi, orizontul roșu, poteca albă de pietriș erau singurele lucruri din simțurile ei. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

WP_20160814_002

Băiatul cu părul negru, tuns scurt, o privea ca pe o ciudățenie, un animal sărit în drum și surprins de lumina farurilor. În zare se vedea un grup de pelerini. I-a așteptat și a plecat cu ei, lăsând-o acolo, în mijlocul drumului.

Mioki nu i-a văzut, fiindcă pur și simplu nu aveau loc în peisajul ei. Se întreba, pentru prima dată de când plecase la drum, dacă așa ceva chiar există. Dacă ea însăși este reală. Îi veneau în minte filme și cărți în care personajele nu distingeau realitatea de imaginație. S-a gândit la Lumea Sofiei și la A Beautiful Mind. În amândouă realitatea era o anexă a imaginației, o erodare a ei. Pentru prima dată, în minte i-a răsărit ideea că s-ar putea ca această călătorie să aibă loc doar în mintea ei. Poate că era încă în Japonia, în templul ei dintre pădurile de un verde adânc din Kyoto, aflată într-o transă profundă care o transportase aici. S-a așezat pe iarbă, la marginea potecii, și pentru prima dată după mai multe zile, și a încercat să se conecteze cu maestrul. Îi simțea pe ceilalți trecând pe lângă ea, ca niște umbre.

WP_20160814_005

– Mioki… De mult timp nu ne-am mai auzit.

Vocea maestrului se auzea șoptit, ca printr-o pernă care sufoca sunetele.

– Maestre, trebuie să știu. Tu cunoști misiunea, eu încă n-o înțeleg. Sunt aproape de jumătatea drumului și n-am nicio idee despre ce trebuie să fac aici. Nici nu știu dacă mă aflu cu adevărat pe drumul ăsta.

– Este firesc să ai îndoieli, Mioki. Este firesc chiar și să te temi. Dar nu uita că drumul are două sensuri. Unii se duc, alții vin. Înțelegi?

Japoneza s-a străduit să priceapă, dar totul era ca în vis, neclar și ilogic. A spus clar, răspicat :

– Nu înțeleg. Nu mai înțeleg nimic. Maestre, cine sunt eu?

– Nu-i o întrebare la care să poată răspunde altcineva în afară de tine.

Și atunci, Mioki și-a dat seama. A căzut deasupra ei ca un trăsnet, atât de luminos, încât ar fi putut s-o orbească, dacă nu riposta cu propria lumină, mai mare, cea a înțelegerii. De fapt, era singură. Maestrul nu exista, era doar o plăsmuire. Și viața ei de călugărie budistă putea fi o plăsmuire. Și da, chiar ea însăși putea fi așa. A încercat să-și reamintească trecutul. Estompat, gol de conținut, se dizolvase tot în ultimele treisprezece zile.

„O să mă gândesc mai târziu la asta”. Mioki și-a dat seama, brusc, că își dorește cu ardoare să fie reală. Să existe, ființă din carne și oase, chiar și cu un trecut uitat. Să fie în prezent.

S-a ridicat cu hotărâre și a pornit la drum. Rucsacul roșu nu se mai distingea în cerul plin de flăcări dinspre soare-răsare. Drumul mergea neted, în urcușuri și coborâșuri moi, leneșe, printre miriști cosite și câmpuri de floarea-soarelui, pline de veselie. Lui Mioki îi venea să chiuie. Era o dimineață atât de frumoasă, de simplă; o dimineață a trezirii la viață, a jumătății de călătorie.

WP_20160814_003

A prins din urmă un grup vesel.

– Salut, Ikebana! De unde vii?

N-a știut ce să le răspundă, așa că a îngăimat ceva, de politețe, apoi a tăcut, fiindcă cineva din grup tocmai povestea ceva.

– … și ăștia, spaniolii, s-au apucat să mănânce la zece noaptea. Au scos niște conserve de fasole, puțea totul îngrozitor. Bărbații erau grași rău, copiii gălăgioși, femeile la fel, îi alergau pe acolo. Administratorul de la motel a început să-i alerge, că e târziu, să stingă lumina, să se ducă să se culce, din astea. Ăștia – nimic. Au mâncat în gălăgia aia, au zdrăngănit farfuriile, n-au avut nicio treabă.

Povestea o fată cu părul roșu și pistrui de irlandeză. Dar ea era evreică, Mioki o știa de acum câteva zile.

– În dormitor erau niște nemțoaice bătrâne. Astea se așezaseră în pat de la opt și jumătate, după ce făcuseră picnic în curte, pe la șapte. Evident că nu reușeau să doarmă și pufăiau enervate, dar nu le-au zis nimic ălora. Când, în sfârșit, administratorul a reușit să-i bage în dormitor și în pat, a început un cor de bășini, cred că de la fasolea pe care o mâncaseră.

Au început cu toții să râdă cu sughițuri. Povestitoarea avea un aer serios și mirat, adică „ce-am zis, frate ?”, dar se vedea că abia se ține să nu izbucnească.

– Când ziceai că s-au liniștit, se mai auzea una! a supralicitat ea, cu succes.

S-au oprit cu toții la marginea drumului, că nu mai puteau de râs. Mioki și-i imagina pe grași trăgând vânturi de zor și dormind cu gura deschisă, în horcăieli îngrozitoare, iar vedenia asta a făcut-o să râdă și mai tare.

– Stați, să vedeți, a continuat evreica. A doua zi de dimineață, nemțoaicele au părăsit incinta la 6.00, după ce au fâșâit pungi vreo jumătate de oră. Ăia, pe la șapte jumate, când am plecat eu, abia se întindeau prin paturi… Am întins-o repede, la aer curat.

Au mai râs o vreme, apoi s-au liniștit și s-a retras fiecare în tăcerea lui. Ăsta era unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe Camino, că poți să taci când îți vine și nimeni nu e deranjat de asta. Ești tu, atât cât vrei să fii.

Au mers următorii cinci kilometri înșirați pe cărarea de pietricele albe, sub soarele încă blând al dimineții. Mioki nu se mai gândea la isprava de azi dimineață, când aproape că a doborât-o disperarea de a înțelege. Acum, când se uita în urmă, nu prea mai pricepea de ce avusese nevoie de asta. Certitudinile își pierdeau consistența pe Camino, dar mai răbufneau din când în când, ca vulcanii adormiți, doar ca să-ți pună la îndoială hotărârea și să-ți îngroape, sub lava lor, voința.

În depărtare se zărea, țâșnind dintre câmpurile galbene, un copac singuratic, unul singur. Mioki și-a dat seama că unica ei dorință de acum era să stea la umbra lui și să-și adune gândurile risipite, să dezgroape de sub depărtarea groasă care o separa de Japonia propria identitate, ce era și ce avea să fie. Voia ca, sub ramurile acelui copac, să se regăsească.

WP_20160814_004

M-am trezit cu o durere de șold și de genunchi aproape insuportabilă. Nu puteam să pun piciorul drept în pământ, așa că am coborât scările sărind pe stângul și ținându-mă tare de balustradă. Pe drum m-a recuperat un neamț care m-a târât până la micul dejun, mai mult pe sus.

– Și ce-o să faci acum ? m-a întrebat, în timp ce-și întindea unt pe o felie de pâine.

N-aveam niciun chef să-i răspund, că mă enervase groaznic cu o seară înainte. Stătuse în fața mea la masă și am remarcat că și-a pus supă de vreo trei ori și a halit singur o tortilla cât roata carului, apoi trei deserturi. Dar asta n-a fost nimic, cât m-a enervat că a râcâit cu obstinație porțelanul farfuriei, încercând să culeagă de acolo ultimele trei picături de supă, deși era evident că nu mai era nimic de cules.

Însă, fiindcă mă cărase de la etaj până în sala de mese, am catadicsit să scot două vorbe:

– Habar n-am.

S-a uitat la mine ca la o nebună. Aseară, după masă, au plecat cu toții la nu știu ce slujbă la o mănăstire din apropiere. Proprietara pensiunii sugerase, discret, că ar putea să participe, dacă doresc. Nu știu de ce, parcă mi s-a părut că s-au simțit obligați. Eu nu. Voiam să mă odihnesc și să stau pe banca aia albastră, scorojită. Numai el, ciudatul, s-a oprit în ușă, s-a întors spre mine și m-a întrebat într-o engleză pronunțată nemțește:

– Michaela, tu nu vii ?

Ca și azi, am răspuns cât de scurt am putut.

– Nu.

Și cu asta, mi-am văzut de ale mele, uitând cât de uimit m-a privit. Ar fi minunat dacă am face mereu exact ce vrem.

Am mâncat în tăcere – speriată, în sinea mea, de posibilitatea ca drumul să se oprească aici. Mi-am făcut planul să încerc să ajung în următoarea localitate, cam la opt kilometri distanță, și să ma văd acolo cum mă simt. O pierdusem și pe Mioki, n-o mai văzusem de vreo două zile și nu știam dacă e în urmă sau înainte. Un fel de-a spune „o pierdusem”, știam că asta nu se poate întâmpla de-adevăratelea, dar pur și simplu n-o mai vedeam, și asta mă îngrijora.  

Neamțul mă lăsase în pace, era preocupat să mănânce o sută de biscuiți, să bea zece căni de cafea cu lapte și să radă tot de pe masă, la modul general. L-am privit o vreme, pe furiș, încercând să mă conving că nu-mi pasă ce naiba face el, eu trebuie să-mi văd de ale mele. Am rămas acolo, să-mi savurez cafeaua, încă o jumătate de oră după ce au plecat cu toții.

În cele din urmă m-am ridicat și am pornit spre ușă, dreaptă, de parcă înghițisem un iatagan. Am urcat treptele, ceva mai bine decât la coborâre, am apucat rucsacul de o toartă și l-am târât în jos pe scări, ca să nu fiu nevoită să cobor cu el în cârcă. Apoi l-am așezat pe banca albastră, scorojită, și l-am aburcat în spinare. Primii o sută de pași au fost șchiopătați și deosebit de dureroși. Apoi șoldul a înțeles că nu-l bag în seamă și s-a mai liniștit. Genunchiul mă împungea în continuare, dar ușor-ușor am făcut trei kilometri. M-am oprit să mă uit în zare: un copac singuratic, între miriștile cosite, își arunca umbra în dogoarea soarelul spaniol. La umbra lui, o pată mică, roșie, strălucitoare. Am recunoscut rucsacul lui Mioki și inima mi-a sărit, bucuroasă. Acolo era. O găsisem. Sau poate că scotocisem după ea în străfundurile gândurilor mele și așa îmi ieșise în cale.

Am uitat de durere și am plecat la drum, dar n-am reușit să-o prind din urmă. Am văzut-o când s-a ridicat și i-am urmărit rucsacul pierzându-se pe cărare, în fața mea, într-un ritm mult mai alert decât reușea piciorul meu drept. Dar întâlnirea cu ea nu mai era un scop în sine, mai ales acum, când știam că mă va căuta singură, odată și-odată.

WP_20160814_012

Am mers întins până în următorul sătuc, apoi până la următorul, și tot așa, aproape treizeci de kilometri. La un moment dat, după ore de mers în solitudine, când singurii oameni pe care i-am văzut au fost niște siluete de furnică în depărtare, am ajuns la marginea unui oraș împrejmuit cu un fel de ziduri de apărare, de fapt rămășițele unui mănăstiri vechi. M-am oprit lângă un fir de apă puturoasă, să-mi trag sufletul și să mănânc un măr la umbra zidurilor gri, uriașe. Lângă mine a oprit o mașină cu trei spanioli – cum altfel? – gureși. S-au învârtit puțin pe-acolo și apoi și-au făcut curaj să mă întrebe, în spaniolă (firește), dacă mi-e mai greu drumul sau rucsacul. Le-am răspuns, cum am putut, că-mi sunt grele de tot drumul lung, rucsacul greu și soarele torid. Părea că mă privesc  cu milă, așa că m-am sumețit și am adăugat: „Dar îmi place foarte mult!” Probabil că unul dintre cele mai nepotrivite lucruri de pe Camino este să-i compătimești pe călători. Ei sunt acolo fiindcă vor să fie și fiindcă găsesc ceva minunat în a face drumul acesta, așa că poți să-i admiri, să-i încurajezi sau să-i ignori, dar nu poți să-i compătimești.

Una peste alta, a fost un drum frumos, în care pământul și-a schimbat culorile de mai multe ori: de la praful alb la bolovanii roșii, apoi s-a transformat în țărână moale, neagră, grasă, și în cele din urmă a ajuns iar un pietriș alb, sterp. Am mers pe coama unui deal, pe o potecuță îngustă, apoi printr-un zăvoi cu lavandă sălbatică, ce aromea aerul până departe. M-am obișnuit să merg singură ore în șir, zeci de kilometri, doar eu cu mine – e plăcut. Am învățat să cântăresc distanțele, știu cam ce drum mai am de străbătut până în sat după ce văd în zare turla bisericii.  

Și am mai învățat că ăsta e un drum care se înalță etapă cu etapă, sat cu sat, kilometru cu kilometru – atât cât se va putea. Fiecare zi o să fie o victorie.

WP_20160814_018

Când a ajuns în Castrojeriz, se simțea deja epuizată. Făcuse peste treizeci de kilometri, iar ca să ajungă la pensiune dăduse ocol orașului, speriată la un moment dat că se termină casele și n-a găsit locul de mas. A urmat totuși drumul prăfos și, dintr-o dată, s-a trezit în inima de piatră a orașului vechi, cu aceleași case de-o parte și de alta a străduțelor înguste, cu cârciumi ospitaliere, cu flori la balcoane. Peste tot erau cunoscuți: cei doi nemți în luna de miere, indoneziana cu prietenul făcut cam cu forța, spanioli, francezi, americani și evreica cea pistruiată. Îi făceau cu toții cu mâna și auzea la fiecare doi pași „Ikebana, Ikebana!”. Îi venea să râdă: „poate după Camino ar trebui să mă cheme Mioki-Ikebana, mai știi…” Zâmbi acestui gând. Simțea că o transformaseră într-o sută și o mie de feluri, scoseseră din ea sâmburele tare și îi crăpaseră coaja, ca să ajungă la miezul delicat și fierbinte, ca inima unei planete mici, mici, pe care cresc un trandafir și un baobab. „Doar că mie nu-mi trebuie nicio oaie”. S-a gândit la Saint-Exupery și la șarpe. Nu și la Micul Prinț. El era o fantasmă, un pretext pentru celelalte. „Ca mine”.

S-a oprit în mijlocul drumului, ca lovită în moalele capului.

„Ca mine”, a repetat iar și iar, iar și iar, fără să bage de seamă că ceilalți o ocoleau cu greu pe străduța strâmtă, ferindu-și rucsacurile grele, ca să n-o lovească.

Ca mine, ca mine, ca mine…

WP_20160814_007