Călătoria începe să semene tot mai mult cu o ficțiune, poate din cauza căldurii insuportabile de peste zi, când zici că îți pierzi mințile în aerul dogoritor, sau a oamenilor, care par ireali în anumite momente. Sunt siluete din carne și oase, dar parcă venite dintr-o realitate cu care te suprapui, fără să interacționezi, cum ar fi două folii de plastic puse una peste alta, a mea și a lor. Când te uiți la ele, în zare, îți pare că fac parte din același film, dar e suficient să le desprinzi una de cealaltă și se separă perfect, ca și când n-ar fi fost niciodată suprapuse. Poate simt asta fiindcă aici fiecare are calea lui, prin care ceilalți sunt doar trecători. Nici măcar umbra nu și-o aruncă asupra ta, ai zice că nu au corpuri materiale, dacă nu le-ai vedea rănile – și de rănit și sângerat numai carnea poate…

wp_20160813_003

Tălpile lui Mioki suportaseră bine drumul, fără răni, fără bășici. Simțea în umeri greutatea rucsacului cărat atâtea ore și o durea câteodată șira spinării. La coborâtul dealurilor simțea cum tibia și femurul se fac una, parcă i se toceau cartilajele și capetele oaselor intrau unul în altul. Dar o oră de odihnă o liniștea, ca și când drumul nici n-ar fi fost. Înnoptase în Burgos, unde ajunsese de cu seară complet sfârșită, într-un efort istovitor. Făcuse peste treizeci de kilometri și căzuse răpusă de oboseală, fără să mai apuce să vadă orașul. Așa că dimineață nu s-a grăbit să plece pe întuneric, a rămas până s-a luminat. Dormise într-un albergue ținut de biserică, simplu și auster, dar curat și frumos, cu o atmosferă de sărbătoare. Însă fără mic dejun. Așa că s-a oprit la un bar și și-a luat un sandvici cu anșoa și ardei copți și un pahar de lapte. Ceva mai gustos nu mai mâncase Mioki demult. Fusese recomandarea chelneriței, când i-a spus că nu mai poate „hamon” și „queso”. Femeia a zâmbit înțelegătoare și i-a făcut semn să aștepte. I-a pregătit sandviciul, i l-a pus pe farfurie, iar Mioki a întrebat-o: „E bun?” Chelnerița a unit trei degete și și le-a dus spre gură, mimând un sărut în vârful lor. Cu toții făceau gestul ăsta ca să arate cât de grozav e un lucru. Japoneza a râs, și-a luat farfuria și paharul și a ieșit pe terasă – mai mult niște mese înșirate pe trotuarul de beton. Era totuși bine, stătea sub umbra unor copaci uriași și, peste coroana lor, zărea turla unei biserici. Știa că trebuie să întânească și catedrala, dar nu putea fi aceea turla ei, era prea mică. S-a întors să privească în urmă și a tresărit. La una dintre mesele din spate stătea femeia blondă. S-a uitat la ea, își bea cafeaua, aparent fără s-o vadă. Mioki a vrut să respire ușurată, dar blonda s-a ridicat brusc, și-a ridicat rucsacul pe umăr și și-a luat cu cealaltă mână ceașca de cafea, îndreptându-se spre masa ei.

wp_20160813_004S-a așezat neinvitată. A pus cafeaua pe masă, alături de telefon. Apoi s-a aplecat ușor în față, privind-o pe japoneză drept în ochii negri, lipsiți de expresie.

– Deci, vrei să știi?

Mioki s-a făcut că nu pricepe. A ignorat-o, ca și când n-ar fi auzit-o. De fapt, ca și când nici n-ar fi existat. Femeia a insistat:

– Va trebui să vorbim, odată și-odată. Cred că vrei să știi, dar n-ai curaj. Poți să mă ignori în continuare, dar la finalul călătoriei o să vrei să fi stat de vorbă cu mine. Cel puțin asta știi, nu?

Mioki n-avea chef s-o asculte. Și-a împăturit sandviciul într-un șervețel, a dat peste cap paharul cu lapte, a urcat rucsacul pe umăr și a mai privit-o o dată în ochi.

– Puteai cel puțin să aștepți să mănânc, i-a aruncat ea blondei, neutru, fără reproș.

Femeia a oftat. Se gândise și ea la asta, dar i se păruse că are mai multe șanse așa, se gândise că Mioki n-o să plece înainte de a termina de mâncat și că o să poată să-i vorbească. Se înșelase, japoneza o sfidase și femeia se gândea cum ar fi s-o sfideze și ea, la rându-i. La gândul ăsta a bușit-o un râs nebun. Mioki s-a întors s-o privească, dar pe chip nu-i tresărise niciun mușchi.

– Crezi că ești deșteaptă? i-a trântit-o blonda.

– Da, așa cred, nu s-a dat bătută Mioki.

– Ascultă, Ikebana… a început cealaltă, dar Mioki a întrerupt-o.

– Nu, ascultă tu. Am venit să fac drumul ăsta cu un scop. Nu știu cine ești și ce vrei, sau de ce te ții scai de mine. Dar o să-mi văd de drum și o să-mi duc la capăt misiunea.

Imediat ce a spus-o, a vrut să-și ia vorbele înapoi. Dar nu se mai putea. Și nici nu părea să fie nevoie, pentru că femeia blondă fie nu înțelesese, fie – așa cum bănuia Mioki, înfricoșată- știa deja despre ce e vorba, mai bine chiar decât ea însăși. Doar o privea, pe jumătate ironic, pe jumătate cu milă, iar japoneza a urât privirea aia. S-a întors pe călcâie și a pornit la drum, dar a auzit în spate, ca un ecou:

– O, ba știi cine sunt. Știi bine…

La 7 dimineața, când am plecat din Cardenuela-Riopico, din pământul cosit al Spaniei se ridica o aromă de grâu și sevă de spice. Asta până când soarele a ajuns să mă istovească atât de tare, încât nu a mai rămas decât praful alb în care mi se afundau tălpile și asfaltul incins al orașelor. Am trecut prin Burgos, unul dintre orașele mari de pe traseu, unde am și petrecut cam o oră, tândălind desculță pe câte o bancă, la umbra catedralei, sau sorbind vreo „cafe con leche”. Am încercat să vorbesc cu Mioki – fata asta nu-i de înțeles. Am lăsat-o în plata ei, la urma urmelor n-are rost să faci o babă să treacă strada, dacă nu vrea. O să-și dea seama, dar o să fie prea târziu și, oricum, asta nu schimbă nimic pentru mine…

Drumul a continuat pe străzile pietruite din Burgos, un oraș frumos cu o catedrală superbă chiar în centru. Mioki s-a oprit să o privească – o bijuterie de piatră, cu țurțurii turlelor îndreptați în sus, împungând cerul. Ar fi vrut să nu-i fi stricat nimeni feng-shuiul, mai ales așa de dimineață, la prima oră. Și-a scos rucsacul și s-a așezat pe o bancă, cu privirea fixă. Ochii negri priveau în gol sau poate undeva, într-o altă lume. Îi spusese despre misiune și blonda nici nu clipise. Știa, dar de unde? Și cum ar fi putut ști ceva ce chiar și ei, lui Mioki, abia dacă îi era clar? Femeia avea dreptate, ar fi trebuit s-o asculte. Nu te poți feri de lucruri pe care nu le înțelegi. Nu poți trăi cu ele. Nu le poți accepta și nu le poți refuza.

wp_20160813_012A închis ochii și, în loc de catedrala gri și sobră, în spatele pleoapelor i-a apărut poteca de pământ bătătorit din pădurea de bambus. Trunchiurile zvelte se înălțau în jurul ei și Mioki s-a hrănit din verdele acela de smarald, arzând ca focul. „Dacă viața are o culoare, atunci asta trebuie să fie”, a șoptit ea în gând. Soarele Spaniei îi ardea fața. Se înălțase la orizont, și lui Mioki i-a părut rău că astăzi plecase târziu.

– Ikebana! Ce faci aici?

A deschis ochii și a privit în sus. O femeie grăsuță, șatenă, cu ochi mici și căprui, se așezase în dreptul soarelui. O știa, plecaseră deodată din Rocenvalles și o tot văzuse pe la popasuri. O dureau groaznic tălpile, făcuse niște bășici oribile, verzui, dar ținea morțiș să plece mai departe. Nu mai departe decât ieri dimineață, când plecaseră din Villafranca de Montes de Oca, preotul de acolo a rugat-o să ia autobuzul, dar femeia dăduse din cap energic.

– Nu-i nimic dacă mergi pe jos o etapă, insistase părintele. Nici mai multe. Poți să mergi cum vrei tu până la capăt, poți să iei autobuzul în fiecare zi, poți să iei și avionul. E drumul tău, Michaela.

Croata dăduse iar din cap, cu îndârjire. Drumul era al ei, dar nu cu autobuzul.

– Dacă nu merg pe jos, n-o să consider că l-am făcut, i-a răspuns ea.

Preotul a privit-o în ochi, apoi s-a uitat la picioarele rănite. Bășicile erau ca niște cangrene în miniatură. Mioki îi dăduse un unguent cu antibiotic, ea oricum nu avea nevoie.

– E ok ce spune preotul, să știi. Nu dai nimănui socoteală.

– Îmi dau mie, îi spusese Michaela. Tu ar trebui să știi, Mioki, doar ești japoneză. Trebuie să fie și în tine un strop de sânge de samurai.

Le mulțumise politicos pentru grijă și se ridicase, să plece la drum. Mioki și preotul au rămas privind cu respect și teamă silueta ei dolofană, care dispărea în ceața dimineții. Mergea încet, sprijinindu-se în două bețe. „Broasca țestoasă care câștigă cursa”, s-a gândit Mioki, văzând-o acum lângă ea.

– Michaela, bravo, ai ajuns în Burgos! Cum ai venit, ai luat autobuzul?

– Pe jos! i-a răspuns mândră croata. O să merg pe jos! Mi-a ieșit o bășică pe talpă, mă doare îngrozitor, dar ăsta-i drumul și așa o să-l fac.

Japoneza simțea nevoia să-i ia inima în palmă și s-o curețe de orice ar fi dus cu ea. De orice o forța pe această femeie să-și ardă tălpile ca să ajungă în interiorul ei, fiindcă altfel nu putea rupe zidurile.

– Dar nu trebuie, știi? Nu-i nevoie. E destul să stai aici, pe banca asta, și drumul tău este făcut. Dacă asta vrei.

I-a văzut hotărârea și n-a mai putut continua, de teamă să n-o jignească. Ce căuta femeia acolo nu era un drum, era o vindecare. Și vindecarea nu se câștigă stând pe bancă.

– Bine, a spus Mioki în șoaptă, hai să mergem.

wp_20160813_010 wp_20160813_006

Mă mai întreabă lumea cum te orientezi pe drum. Cum? Habar n-am. Nu mi-am luat nicio hartă și nu m-am rătăcit nici măcar o dată. Vezi semne peste tot: săgeți galbene pe garduri, butoaie de tablă. copaci, stâlpi de iluminat, pietre și case, o bornă care mai păstrează o urmă de vopsea galbenă, un bocanc într-un băț sau pe sârmele de telegraf, o săgeată din pietre sau un bolovan mare, vopsit. Pe casele mai aranjate este lipită câte o plăcuță din faianță emailată, cu scoica pelerinului și săgeata galbenă. Gardurile dărăpănate au doar o săgeată trasă grosolan din pensulă, cu vopsea. Pe trotuarele din centrul marilor orașe sunt încastrate scoici de bronz, care te conduc până spre periferii. Și când nu mai este niciuna din astea, înveți să citești „urmele” celorlalți sau ale drumului: un plasture căzut de pe un picior, o sticlă cu apă, o grămadă de bolovani în drum. Știi că sunt pentru călători și ții calea înainte. N-ai cum să te rătăcești. Așa am mers tot drumul și așa o să merg și mai departe. Dacă n-o să mai știu ce să fac, la vreo răspântie, o să aștept oamenii. Și, alături de ei, o să merg mai departe. Camino e unul singur, și eu sunt în el.

wp_20160813_030Au pornit amândouă, încet, în ritmul croatei. Mergea foarte încet față de japoneză, dar Mioki simțea că astăzi nu se grăbește nicăieri. Mai ales că avea șansa să repare ce se stricase. Au vorbit, au râs, s-au oprit să bea apă și să mănânce o înghețată. La popasuri, Michaela își dădea jos ghetele și șosetele pline de sânge, își oblojea rănile supurânde și râdeau amândouă de suferință, în nasul durerii. Burgosul s-a întins mult de tot, după partea istorică a urmat cea modernă, apoi zona universitară, la capătul orașului, unde se înălțau clădiri vechi și noi, moderne. Apoi drumul asfaltat s-a transformat încet-încet în potecă prăfuită, printre dealuri și văi, mai departe, spre destinația zilei. Mioki a uitat de femeia blondă ai cărei nume nu-l reținuse, deși i-l spusese o dată, mai demult.

wp_20160813_027

wp_20160813_023

Mai am doi kilometri până la destinația zilei. Soarele arde îngrozitor, sunt 30 de grade la umbră și noi mergem prin soare… M-am oprit pentru o pauză intr-un loc umbrit, beau o Cola rece (știu, e-o porcărie cu chimicale, dar m-am gândit numai la ea ultimii cinci kilometri), am mâncat pe nerăsuflate o prăjitură și trei piersici și nu-mi vine să mă urnesc de-aici. Numai când mă uit la rucsac și mi se taie răsuflarea. Dar nu mai sunt decât doi kilometri.

wp_20160813_029

În cele din urmă, după 25 de km fierbinți, petrecuți într-o solitudine deplină, ajung în Rabe de las Calzadas, un orășel medieval superb, ordonat și auster. N-o să fac decât o singură poză – centrul minuscul, cu trei-patru clădiri disciplinate și un rond de flori. Poate unul dintre cele mai frumoase locuri în care să rămâi peste noapte. E atât de liniște, că aud în minte fiecare gând, ca într-un carusel cu figurine din sticlă transparentă, care se ciocnesc unele de altele, iscând străfulgerări de lumină. Mă ocup de chestiuni triviale (spălatul rufelor, curățatul încălțărilor, aprovizionarea cu apă), dar gândurile – astea nu ți le poate lua nimeni. Și sticla lor rămâne atât de limpede pe cât reușești s-o păstrezi, și prin ele va trece atâta lumină câtă vrei să lași.

Seara răcoroasă mă prinde în fața ușii de la albergue, pe o bancă din trei stinghii de lemn, vopsite cândva în albastru, acum coșcovite de soare și ploi. Și mi se pare că stau aici de-o viață, pentru înc-o viață. Cred că o parte din sufletul meu a rămas în Rabe de las Calzadas, în piațeta din fața pensiunii ținute de Clementina de la Torre, pe o bancă albastră, cu vopseaua scorojită.

wp_20160813_033