Când s-au trezit, dimineața, au pornit pe ceață și direct în urcuș, până să iasă din sătuc. De fapt, înnoptaseră la jumătatea culmii, și acum se îndreptau spre vârf. Luaseră un mic dejun foarte bun, la cafeneaua unde băuseră seara cafeaua cu lapte, și erau cu toții veseli, în formă. La un moment dat s-a pornit o bură măruntă, inofensivă, mai mult i-a înviorat. Mioki nu se sătura să se bucure de priveliște, era una dintre cele mai frumoase pe care le văzuse. Au mers mult, un drum ca mărul Albei ca Zăpada… Jumătate pe un deal cu suișuri si coborâșuri printr-o pădure de brad care mirosea amețitor, mărginită de stejăriș tânăr. De-o parte și de alta a potecii, flori movulii creșteau înalt prin iarba deasă. Jumătatea cealaltă, un deal măricel, bolovănos, sterp, cu tufe pitice și măslini scofâlciți sub soarele fierbinte, ori golaș de tot, în partea de platou plin de praf roșu. Plecaseră pe ceață și ajuneseră deasupra ei, o văzuseră plutind peste așezare.

wp_20160812_002 wp_20160812_005

Erau un grup măricel și tot glumeau unii cu ceilalți, râzând de obiceiuri culturale sau de accent. Mioki râdea cu ei și era uimită de râsul ei. Nu-și amintea să mai fi râs vreodată astfel și a încercat-o și senzația ciudată să-i dea lacrimile de la atâtea hohote. Nu înțelesese ce i se-ntâmplă, când și-a simțit colțul ochilor umed; aproape s-a speriat. Ceilalți au văzut-o și s-au oprit ca trăsniți în drum.

–       Ce faci, Ikebana ? Ce-ai pățit ?

–       Mi-au dat lacrimile, habar n-am de ce.

Iar tovarășii ei de călătorie au izbucnit în râs, un hohot sănătos, vioi, plin de ceva ce era mai mult decât viață, era ceva de la originile lumii, Mioki simțea asta. Și i s-a încrețit carnea pe ea auzindu-i, puful de pe brațe i s-a ridicat ușor și a simțit zbârlindu-se părul scurt de pe ceafă. Mioki și-a dat seama că se afla în fața unei minuni. Că plecase la drum ca o proastă, sperând să găsească vreun secret. Nu era niciunul. Fericirea nu-i secretă. E în tine, lângă tine, în fața ta, în spatele tău, deasupra ta, în inima ta, în minte ta. Fericirea e peste tot. Nu trebuie s-o cauți cu lumânarea. Dacă trebuie s-o cauți cu ceva, aceia sunt oamenii. Ei sunt indicatoare simple și sigure spre fericire, nu trebuie decât să-i alegi, să-i lași să fie și să-i urmezi.

Lacrimile de râs ale lui Mioki s-au transformat în altceva și tovarășii de călătorie au înconjurat-o, fără să spună nimic. Au stat lângă ea câteva secunde și apoi au plecat iar la drum, lăsând-o în urmă, fiindcă așa se face pe Camino, lași spațiu celuilalt atât cât are el nevoie. Apoi îl recuperezi, dacă mai vrei și dacă mai vrea.

Pădurea de brazi se îngusta uneori cât să aibă loc doar un om. Alteori, în fața lor cărarea se așternea cabrată ca o spinare de dragon, în tobogane prăfuite ce păreau imposibil de urcat, dar pe care le urcau totuși și apoi le coborau, chiuind, aproape în fugă. Aveau umbră, aveau miros de cetină, aveau prieteni. Aveau tot ce le trebuia, deocamdată.

wp_20160812_003

wp_20160812_008Apoi au zărit, la câteva sute de metri depărtare, un loc întins, unde se strânseseră oameni. S-au apropiat și au rămas și ei neclintiți, fiindcă nu se putea altfel. Locul era înconjurat de un gard și, dincolo de el, un mormânt comun, „fosa comuna” uriașă, a unor pelerini uciși cândva, la începutul anilor 1900. Vreo treizeci de oameni, bărbați, femei, copii, plecați la drum și niciodată ajunși. Plecați pe acest drum. Pelerinii de azi lăsau prinosul lor: o panglică, o bandană, o batistă, o scoică sau o piatră. Sau altceva. Un semn că au trecut pe-acolo:  v-am văzut, vă știm, suntem ca voi, peste o sută de ani. Mioki nu-și uscase încă bine ochii. În suflet îi tremura o întrebare: de unde venea în ea avalanșa asta de emoții nestăvilite, copleșitoare, în fiecare clipă multe, tot mai multe și mai intense, de avea impresia că deodată n-o să le mai poate duce? De unde?  N-avea răspuns și simțea că, oricum, nu-i important. A scos din rucsac un steguleț mic, cu o floare de nufăr și o tulpină de bambus, emblema templului ei. L-a înfipt la marginea mormanului de pietriș și l-a privit o vreme, calmă, cu ochii ei negri, fără expresie.

wp_20160812_006

Și-a regăsit ritmul respirației, răceala, distanța. A ridicat privirea. Lângă ea, aproape umăr la umăr, femeia cea blondă. O privea fără insistență, aproape cu îngăduință. Mioki și-a îngustat și mai mult ochii de asiatică, până când au rămas ca două lame. Femeia îi zâmbea în continuare, la fel de blând și de superior. Nu și-au spus nimic, dar micuța japoneză a înțeles, cumva fără cuvinte, că depinde de cealaltă. Că dacă blonda vrea, poate să-i oprească aici călătoria sau poate s-o lase să meargă mai departe. Că poate s-o întoarcă din drum, s-o trimită direct în Japonia, să facă să pară totul un vis sau să o facă, pur și simplu, irelevantă. Ori, dimpotrivă, s-o scoată la lumină, s-o povestească, s-o înfățișeze lumii. Mioki voia să fie înfățișată. Dar mai voia, cu orice preț, ca povestea să fie a ei, nu a acestei femei. Nu povestită de ea, nu interpretată, nu scornită sau romanțată. Voia să se știe cum a plecat din Japonia și cum a ajuns aici, într-o misiune secretă, pentru care maestrul credea că este pregătită, dar ea nu credea la fel. Nici nu știa ce caută. Un nufăr, o metaforă. Un înțeles tainic, japonez, plantat în miezul cultural al Europei, într-un pelerinaj creștin.

S-a uitat până în străfundul ochilor celeilalte. Avea ochi aproape nordici, verzi-căprui, nedefiniți, burați, alunecoși. Dar mai calzi decât ai ei. Totuși reci pentru o europeană. Apoi i-a întors spatele și s-a îndepărtat. A auzit, sau i s-a părut că aude, cum femeia rostește încet: „Mioki”, dar nu s-a întors. Voia s-o țină la distanță cât se mai putea – nu mult, și știa asta. În curând, discuția lămuritoare dintre ele trebuia să aibă loc. Dar poate mai reușea să câștige câteva zile. Două, trei, oricât de puține.

Când am plecat de la groapa comună, Mioki mi-o luase cu mult înainte. Grăbise pasul, fugea de mine ca de ciumă, dar știa și ea că inevitabilul se apropie. Am lăsat-o, ce era să fac…

Mi-am potrivit pe rucsac lucrurile puse la uscat, pe care ploaia mi le udase noaptea trecută, când le uitasem pe sârmă, afară. Se zvântaseră bine, dar nu le luase încă soarele, în umbra pădurii de brad.

wp_20160812_022

De aici drumul se deschidea mult, vedeam în zare dealul plin de bolovani, cu pelerini înșirați pe cărare. Tufe pitice, măslini sfarogiți, și pietre. Pietre și iar pietre. Până la baza lui am trecut printr-un sătuc unde am căutat zadarnic un bancomat – nu mai aveam decât 30 de euro și – nu știu dacă v-am mai spus -, plata cu cardul e ceva exotic, de multe ori. Nu am găsit și nu m-am oprit nici să mănânc la un bar din drum, pentru că nu puteam risca să rămân fără bani de cină și de cazare. Mai aveam în rucsac o jumătate de sandvici, pe care am mâncat-o pe o bancă. A fost destul. M-a prins din urmă profesoara italiancă de istoria artei:

–     Dacă vrei să mănânci o tortilla bună de tot și ieftină, au aici, mi-a spus ea, văzând restul de pâine pe care îl țineam în mână.

A arătat spre o cârciumă sătească, destul de prăpădită.

–     Este extraordinară, crede-mă!

–     Tocmai am mâncat și nu prea mai am cash, așa că…

S-a uitat la mine, ca să vadă dacă am nevoie de ceva.

–     Sunt ok, doar încerc să găsesc un bancomat, am liniștit-o.

–     Găsești în Burgos, draga mea. E bine să mănânci ceva, du-te și ia-ți o tortilla.

Era ca o mamă. Am dat din cap a mulțumire, dar știam că nu ajung astăzi în Burgos. Din cauza durerilor de spate, ea își trimisese rucsacul înainte și voia să meargă până în oraș, finalul călătoriei ei pe Camino. Dar eu nu, aveam căi diferite.

–     Ne vedem, i-am spus, și i-am făcut cu mâna, ca semn că ne despărțim. Mi s-a părut că văd un fel de regret în ochii ei, cred că voia să mergem mai departe împreună, dar mie îmi trebuia liniște, mai ales că dealul din față mă speria tare.

Am lăsat-o și mi-am văzut de drum. În curând am intrat pe o cărare de pământ, la început cu pietricele mici, apoi tot mai mari, până când am început să urc o potecă plină de bolovani cât pumnul și abruptă de tot. Sacul din spinare mă trăgea în spate, așa că, de teamă să nu cad și să nu mă prăvălesc până la bază m-am cocoșat tare, aproape pe orizontală, să mi-l culc pe spate. Am urcat așa preț de o oră, cu pauze ca să-mi recuperez răsuflarea tăiată și să beau un pic de apă. Eram singură pe toată culmea. Din când în când, spre ciuda mea, mă prindeau din urmă bicicliști care își cărau biclele în cârcă (nu se putea merge pe ele, în bolovănișul ăla abrupt) și tot mă depășeau…

wp_20160812_010

Ieșise soarele și Mioki l-a privit drept, din vârful culmii pietroase pe care ajunsese. În vârful dealului era înfiptă o cruce mare, de lemn, iar lângă ea, o spirală yoghină. Era surprinsă și nu prea să vadă aici un simbol păgân – de fapt, înțelesese că pe Camino e loc pentru toți, oameni, animale, plante, energii. Nu conta. A intrat în spirală și i-a urmat cursul, până în miez, unde și-a făcut o poză. Căpătase obiceiul ăsta laic, să-și tot facă selfie. A râs, și râsul i-a răsunat până departe. De după coama dealului s-a ivit un cuplu ciudat. Îi văzuse cu o seară înainte, îi zărea și acum: o indoneziană și prietenul ei neamț. Umblau împreună de câteva zile, ea mică, negricioasă și cam asexuată, el – înăltuț, blond, cu o acnee urâtă. Păreau că se înțeleg, deși el lăsa impresia că ar vrea s-o abandoneze și să meargă singur o vreme; lui Mioki i se părea că îl plictisea nițel. Le-a prins o frântură din conversație: discutau despre lenjerie intimă, iar indonezianca îi spunea că numai maică-sa îi cumpără chiloți. Micuța japoneză a văzut-o acum chiar și mai neutră, nici bărbat, nici femeie, o entitate nedefinită, umană. A zâmbit în sinea ei. Era un soi de flirt ciudat, stângaci – treaba lor, în niciun caz a ei. A rugat-o pe indoneziană să-i facă o poză la baza crucii. Când a privit-o, drept în ochi, și-a dat seama cât de mult semănau, cu ochii lor negri, pielea întunecată și părul corbiu. Doar că fata avea dinții strâmbi, înghesuiți unii în alții și un pic negricioși, pe când ai lui Mioki erau albi și drepți, mărunți, ca de șoricel.

wp_20160812_023 wp_20160812_027

S-a așezat pe un bolovan mare și i-a privit cum se îndepărtează. Băiatul mergea înainte și fata, un pic crăcănată și fără forme, se ținea scai de el. Și atunci pe Mioki a bușit-o un râs fără limite, nebun, ca și când ar fi văzut cea mai amuzantă scenă de pe pământ. Se îndepărtau, două siluete stranii, în zig-zaguri bete, chiuind.

Mioki s-a gândit puțin. Drumul de azi fusese viață și moarte. Groapa comună, puiul de brad răsărit în pietrișul bătătorit al drumului, inimile din pietre de pe cărare, cu bilete proptite sub câte un bolovan, crucea și spirala yoghină, cuplul cel ciudat. Ea și femeia blondă. Care dintre ele era viața, care moartea? Sau existența și non-existența? Micuța japoneză simțea că este o chestiune de zile până când avea să afle. Era la marginea unei realități, urcase un hău până ajunsese pe buza lui, ținându-se cu mâinile de marginile stâncoase, gata să iasă la lumină. Și acolo, deasupra, femeia blondă, uitându-se întrebătoare la ea, dacă să-i întindă sau nu mâna, s-o aducă în această realitate. Undeva, jos, plutind ca un abur sub ea, se afla misiunea – Mioki simțea că se ridicase deasupra ei, dar nu știa dacă definitiv și nu știa dacă, odată ajunsă în lumea largă de deasupra, avea s-o mai recupereze vreodată.

wp_20160812_018 wp_20160812_013 wp_20160812_012

Aflată între cele două tărâmuri, privi în spate, apoi în față. De după culmea dealului tocmai se ițea un cap blond.

Astăzi am făcut 25 de kilometri. Am ajuns într-un sătuc al cărui nume nu-l pot reține, mic și prăpădit. În zare se vede Burgosul, culcat într-o vale, cu o catedrală imensă dominând centrul orașului. Mâine o să ajung acolo. Locul unde am rămas să mân peste noapte este deocamdată pustiu, cu iarbă verde și flori, cu rufele mele puse la uscat la soare, afară, ca la țară. Se aud lătratul câinilor si cântecul cocoșilor. Ba chiar, pentru o clipă, mi s-a părut că simt miros de frunze arse.

wp_20160812_017