wp_20160811_001

 

A doua zi n-am știut cum să plec mai repede din Grañon, spre soare apune, spre Santiago. Nu mi-a trebuit nici mic dejun, nici cafea, doar o cale spre lumea civilizată (și curată). Pe care am întâlnit-o repede, în vreo cinci-șase kilometri, într-un restaurant foarte frumos, unde m-am și oprit să mănânc și să mă bucur de dimineața rece, cam 10 grade. La o masă vecină era Mioki, mai bine zis rucsacul ei, că ea dispăruse înăuntru, probabil ca să comande ceva sau să meargă la toaletă. Speram să fie prima variantă, pentru că pelerinii merg la toaletă când au terminat pauza, înainte de-a pleca mai departe, așa că n-aș mai fi avut timp s-o abordez și să stau de vorbă cu ea.

Dar n-am avut noroc. Până să iasă, la masa alăturată au venit evreica și neamțul cel rotofei cu care mă intersectam deja de trei-patru zile. Au intrat în vorbă cu mine și m-am bucurat, fiindcă erau tare simpatici. Apoi a ieșit și Mioki, ne-a salutat scurt pe toți („Bună, Ikebana!”, i-au strigat fericiți ceilalți; „bună, Mioki”, i-am spus eu, mai încet, nici nu știu dacă m-a auzit), apoi și-a luat rucsacul și a dispărut în ceața subțire a zilei. Iar noi am rămas să mai sporovăim, să bem o cafea mare și să mâncăm niște tortilla, apoi mers la toaletă și am plecat mai departe, pe urmele ei, dar fără s-o mai zărim, atât de mult se depărtase.

wp_20160811_014

wp_20160811_017

Mioki mergea din nou singură prin ceața dimineții. Era frig, venise de vreo două zile un val rece. Verificase temperatura: 10 grade. Când se oprise pentru mic dejun, într-un restaurant foarte cochet de pe drum, întrebase niște spanioloaice, oprite și ele la cafea, dacă asta era o temperatură obișnuită în zonă – dar nu, nu era, și ele se mirau tare. În orice caz, pentru Mioki era numai bine, spor la mers și umbră, o zi perfectă pentru cei treizeci de kilometri care o așteptau astăzi. Deja trecuse peste câmpuri galbene, galbene, ca aurul, cum i se părea că nu văzuse niciodată în Japonia. Era tot mai mult în două lumi, parcă sufletul se înjumătățise în ea. Pe de-o parte templul înconjurat de păduri verzi („galbenul de Spania e ca verdele de Japonia”, și-a spus în gând, încetișor, să nu tulbure pacea locurilor), pe de alta, țara asta frumoasă, însorită și deschisă sub cer, expusă ca un chip, ca un suflet fără secrete. Cumva, îi era dor de casă, dar tot numai pe jumătate. Coconul o proteja deocamdată, dar îl simțea fragil, tot mai sensibil, iar câteodată parcă îl vedea destrămându-se și se chinuia să pună repede firele aurii la loc. De unde nu-l iubise și nu-l înțelesese, acum îl voia, îl considera parte din ființa ei; de fapt, era convinsă că fusese acolo dintotdeauna, doar nu-l văzuse și nu-l simțise.

 

wp_20160811_005

wp_20160811_002

I-a revenit din nou în minte întrebarea de cu seară, despre cine este ea, de fapt. Citise cândva, în viața laică, o carte superbă, o colecție de citate și teorii filosofice și estetice ascunse sub o narațiune subțire, o poveste la urma urmei naivă, dar foarte intelectualizată. Nu-și mai amintea numele cărții, nici al autoarei, dar știa că este europeancă, parcă franțuzoaică, sau așa ceva. Cartea era despre o fetiță isteață și o femeie foarte instruită și foarte deșteaptă, o inadaptată care trăia camuflată sub o profesie modestă și o înfățișare ternă. Însă un bărbat japonez, un adevărat gentleman (se pare că europenii aveau impresia asta despre bărbații japonezi, probabil din cauza politeții lor exterioare, dar Mioki știa bine că ei nu-s așa) o descoperă și-i oferă șansa la iubire. Cartea se termina însă trist. Mioki știa cum, dar nu voia să spună nici măcar în gând. Îi amintea cumva de propria viață de dinainte de călugărie. Fusese destul de asemănătoare, dar invers. Adică cineva îi luase, nu îi dăduse. Și camuflajul ei venise după, nu înainte. Invers. Totul era invers.

wp_20160811_007

S-a scuturat, s-a îndreptat de spate și ochii negri i s-au răcit brusc. N-avea nevoie să-și amintească nimic, nu de asta se afla aici, pe Camino. Venise pentru misiune, iar asta nu făcea parte din treaba ei. Închisese de mult sertarele acesteor amintiri și avusese impresia că aruncase și cheia. Dar broaștele se defectaseră de la sine. „Poate soarele ăsta le-a defectat”, și-a spus Mioki și a pufnit-o râsul, cum mergea așa, singură, ca printr-o bătătură uriașă, unde toți erau de-ai casei.  În fața ei se zărea un grup destul de numeros, vreo șapte oameni. I-a prins din urmă și s-a băgat în vorbă cu ei; avea nevoie de asta.

– Unde ai dormit azi-noapte, Ikebana?

– În Santo Domingo.

– Cum a fost?

– Ok. Un motel obișnuit, nici bine, nici rău.

Ceilalți n-au mai spus nimic. Mioki i-a privit pe rând și, pentru prima dată, a înțeles ceva ce nu pricepuse până acum în ruptul capului. A înțeles ce voiau de la ea. Voiau să le pună o întrebare.

– Voi?

Incredibil ce poate face un singur cuvânt. Japoneza a zâmbit ușor. Fețele celorlalți s-au luminat.

– Noi am dormit în biserica din Grañon. Cică trebuie să faci asta dacă vii pe Camino.

– Și trebuie?

Mioki prinsese gustul. Întrebările ei nu erau lungi și înflorite, ca ale lor, cu șuvoaie de sunete și onomatopee azvârlite într-o singură răsuflare. Dar erau de-ajuns și câteva cuvinte, vedea bine.

– Categoric trebuie. Să vezi cum a fost.

Micuța japoneză a izbucnit în râs. Cumva prevăzuse asta, știa că atâta așteptau, să povestească. Dar europenii chiar erau ca niște copii, cu suflete deschise, cum simțise câmpul acela sub cer. Relieful țării era ca oamenii, așa cum relieful japonez era ca japonezii. Au privit-o puțin uimiți, dar le-a făcut semn din mână să continue și s-a străduit să se abțină, deși pe față îi tremura o urmă de zâmbet.

– În biserică au un singur dormitor uriaș, cred că am fost 50-70 de oameni acolo. Au așternut pe jos saltele și așa se doarme, dar înainte de asta preotul ne-a strâns pe toți într-un cerc mare și am povestit, fiecare, de ce ne aflăm aici și ce experiențe memorabile am trăit până acum. Apoi ne-am dus la masă, am băut vin și am cântat. Preotul și-a adus chitara și am petrecut până pe la miezul nopții.

Se însuflețiseră cu toții în timp ce povesteau, cu glasuri întretăiate, întrerupându-se, adăugând fiecare câte ceva din felul în care văzuse el lucrurile.

Mioki s-a uitat în zare. Nu mai distingea ce spun, le auzea doar bucuria din voci, aproape palpabilă, plutind deasupra lor ca un nor. Și atunci și-a dat seama că altundeva în lumea asta nu mai poți atinge intensitatea sentimentelor de pe Camino. Poate că merită să faci drumul și singur, dar merită să-l faci și alături de cineva la care ții, pe care-l iubești, cineva care contează mult pentru tine, ca să poți împărtăși preaplinul pe care-l simți. În depărtare se vedeau aceleași lanuri cosite, pe care galbenul se stinsese, de la nori, cerul umbrit, gri, aducând a ploaie, și, parcă după toate astea, câteva dealuri negre de verde.

wp_20160811_021

wp_20160811_010

Au mers împreună, vorbind din când în când, până când au intrat în Belorado, un orășel frumos, curat, cu flori mov la balcoanele din piatră gri. În piațeta centrală, după obicei, o biserică săpată în stâncă. Ușa era descchisă, așa că au intrat cu toții. Chiar la intrare, un preot o binecuvânta pe femeia blondă. Mioki a dat să iasă, dar apoi și-a dat seama că era ridicolă. Le-a aruncat o privire și a trecut mai departe, urmând grupul.

wp_20160811_026

Pentru că drumul meu nu are o semnificație religioasă, nu am intrat până acum decât în două biserici: într-una pentru că mi-a plăcut exteriorul, în asta de azi pentru că era deschisă. Și cum intru, un preot se îndreaptă direct spre mine. Mă întreabă de unde vin, apoi dacă sunt ortodoxă. Fără niciun fel de avertisment, îmi pune mâna pe cap și mă binecuvântează  :-). Vrea să știe cum mă cheamă: „Miguela, como il arhanghel Miguel!” (am scris fonetic, habar n-am spaniolă…) Apoi zâmbește mulțumit și-mi dă un pliant mic, cu programul slujbelor religioase din bisericile importante de pe traseu. (Am plănuit să-l las undeva sau să-l dau cuiva pentru care contează, dar până la urmă am ajuns cu el acasă, și-l am și-n ziua de azi. Amintire.) Cu tot agnosticismul meu, a fost un moment foarte frumos.

wp_20160811_028

Biserica era frumoasă și tăcută, sobră, așa cum sunt toate pe Camino. Mioki a vrut să facă o poză, apoi s-a răzgândit. Simțea că aici ar putea fi o etapă importantă a misiunii. Aici era, poate, nufărul pe care trebuie să-l scoată din apă, cu tijă cu tot. S-a apropiat de altar. În întunericul dinăuntru, părea și el întunecat. Însă de deasupra, dintr-o fereastră aproape de tavan, cădea pe el lumina aburită a zilei cu nor, ca și cum acoperișul era spart și, dacă ar fi plouat, apa ar fi picurat înăuntru. Fără să strălucească, altarul se zărea clar, cu statuile simple din jur și cu podoabele din catifea roșie.

Micuța japoneză s-a uitat în jur. Era înconjurată de toți cei din grup. Și atunci s-a gândit cât de aproape este de sensul misiunii ei și s-a încumetat să le pună o întrebare. Cuvintele i-au sunat limpezi în tăcerea din jur, până în spate, spre preotul care se uita țintă la ei, nemișcat.

Întrebarea e mai puțin importantă, de aceea, în ciuda limpezimii ei, n-o știu și n-o pot povesti. Dar, chiar înainte să ies, am auzit răspunsurile: „Vreau să dau și un alt sens vieții.”; „Vreau să fac să conteze zilele astea, momentul ăsta.”; „Aș putea să cred în mult mai multe lucruri.”; „Trebuie să fiu singur.”; „Am capitole de închis în viață”; „Mă bucur de fiecare clipă.”; „Sunt fericită.”

Erau și răspunsurile mele, toate și niciunul. Cât ești pe Camino, unele lucruri sunt neclare. E nevoie, câteodată, de o întrebare ca a lui Mioki ca să te gândești și să înțelegi, sau măcar să vrei să pricepi, chiar dacă n-ai răspunsuri. Nu atunci.

Am plecat ușoară și emoționată; fusese ca în vis, o clipă fără înțeles evident, ci ascuns undeva, sub straturi și straturi de judecăți. Nu m-am străduit să-l dezleg, n-avea rost și nici nu voiam s-o fac. Eram sigură că, dacă va conta, se va arăta singur, atunci când va trebui.

După ce i-a ascultat pe toți, Mioki s-a așezat în genunchi. Simțea că o strivește o greutate imaterială. Avea nevoie să se gândească la ce-i răspunseseră. Nu se despicase cerul, nu se întunecase ziua, toate rămăseseră la locul lor. Doar ființa ei se tulburase și parcă devenise din abur, mai firavă chiar decât coconul închipuit care o înconjura. Parcă cineva (în mod sigur, femeia blondă) îi furase conștiința și înțelegerea lucrurilor. „Dacă chiar sunt un abur?” s-a întrebat în șoaptă, în japoneză. A rămas o vreme acolo, cu toți ceilalți în jurul ei. Și-a dat seama că n-aveau de gând s-o părăsească. La un moment dat, o fată pistruiată, cu ochi ca mierea de brad, i-a întins mâna. Mioki a apucat-o și s-a ridicat. Un băiat smead i-a ținut rucsacul, ca să și-l pună în cârcă. Altcineva i-a întins o sticlă cu apă.

– Mergem?

A fost singurul cuvânt pe care l-au mai schimbat între ei. Țarinile Spaniei vălureau în fața lor pe culmi blânde, în culori potolite. După vreo cinci kilometri, au dat, la marginea drumului, peste o capelă mică din piatră, cu o țâșnitoare construită alături și câteva bănci, sub pomi. S-au oprit cu toții, în tăcere, ca la un semn. Au întins pe o masă de piatră tot ce aveau: pâine, jamon, brânză, fructe, dulciuri. Apoi s-au privit în ochi. Om cu om. Și și-au zâmbit.

– Să mâncăm! a spus cineva, sau poate doar li s-a părut. S-au așezat și au mâncat, povestindu-și mărunțișuri, amintiri din viața „normală”, frânturi de gânduri, resturi de conversații cu cei de-acasă. Soarele ieșea din când în când dintre nori, ziua era frumoasă și ei, cu toții, plini de liniște. De parcă întrebarea japonezei eliberase ceva ce trebuia să iasă sau adusese ceva ce trebuia să rămână. S-au uitat la Mioki și fata pistruiată i-a spus simplu:

– Mulțumim, Ikebana.

Mai aveau vreo zece kilometri până la destinația zilei, Villafranca de Montes de Oca, unde s-au oprit la un motel frumos, construit în vârful unei movile. În curtea mare erau frânghii cu rufe la uscat, mese și scaune pe care puseseră stăpânire niște pensionari nemți, care se organizau cu masa, iar la parter se găsea o cafenea excelentă, unde au tândălit la câte un capuccino. Seara au mâncat iar împreună, pe iarbă. Se lăsase frigul și abia au așteptat să se ducă la culcare. Mioki a urcat în patul suspendat, s-a băgat în sacul de dormit și a ascultat vântul. Își întinsese rufele la uscat și le lăsase afară, spera să nu plouă. A adormit în câteva minute și a visat lumină aurie. Ca și coconul ei.

wp_20160811_029

wp_20160811_038

Știam că va veni vremea când va trebui să-i spun lui Mioki despre ea. Ce știam eu sau ce credeam că știu. Începeam să înțeleg de ce se ferește de mine, n-avea cum să-i fie ușor. Cred că știa și ea adevărul, dar era unul dintre cele greu de acceptat și de dus. Oricum, deocamdată mă bucuram de o seară cum nu am mai avut demult și cum n-am avut deloc pe Camino. Am hotărât să iau masa în restaurantul motelului, un loc elegant, cu muzică în surdină, fețe de masă apretate, ospătari amabili și meniu á la carte. S-a nimerit cumva ca și compania să fie la fel de rafinată: o italiancă, profesoară de istoria artei, care vorbea engleză și care, în timp ce am băut câte un pahar de vin roșu, mi-a ținut o minunată prelegere despre arhitectura din Burgos, unde aveam să ajungem cam în două zile. La masa de alături era un cuplu de nemți, care au ascultat și ei lecția de artă – soțul chiar și-a luat niște notițe, să nu-l ia Burgosul pe nepregătite :-).

N-aveam de unde ști pe atunci, dar urma o săptămână plină de locuri și oameni memorabili, de care aveam să mă bucur din plin.  

wp_20160811_027

wp_20160811_043