Najera este un oraș ciudat. Oarecum frumos, săpat într-o stâncă roșie, dar parcă umbrit tot timpul. Mioki a înnoptat într-un hotelaș cu dormitoare mari, de douăzeci de persoane, sufocată între niște italieni băgăcioși și niște spanioli gălăgioși. Cu toții oameni buni, de altfel – dar așa le e soiul.

Și-a pus toate rufele la spălat, în mașină, apoi în uscător. A cerut ajutorul recepționistei, o rusoaică acră și sătulă de viață, care îi caza și le făcea un instructaj scurt, de 30 de secunde (aici e mașina de spălat, bucătăria, uscătorul, patul tău, baia, direcția spre centru și parola wifi), apoi își băga ostentativ căștile în urechi și le întorcea spatele. Dar Mioki nu s-a sinchisit din atâta lucru. Și-a făcut repede un duș, s-a pieptănat, s-a spălat pe dinți și a plecat la supermarket, să se aprovizioneze pentru seară și pentru drumul de mâine. Îi plăcea să ajungă mai devreme, pentru că baia nu era aglomerată și dormitorul era pustiu, așa că n-o stingherea nimeni în aranjatul hainelor și toaletă.

La supermarket a avut sentimentul straniu de furnică pierdută prin lume. Toate se vindeau numai în cantități mari, pentru familii: pungi uriașe de croasante, semipreparate în cantități pantagruelice, câte patru iaurturi lipite (a rupt două și i le-au refuzat la casă; i-a părut rău, erau iaurturi cu lămâie și îi era tare poftă, dar patru chiar n-ar fi putut mânca…), baghete de un metru, borcane uriașe de dulceață, sticle de doi litri de gel de duș, pastă de dinți în tuburi gigant. A ieșit cu o porție de paella cu fructe de mare, semipreparată, și niște dulciuri, plus un sentiment cam acru de respingere.

Însă cerul liber te eliberează mereu de presiunea acoperișurilor, și Mioki s-a uitat un pic în zare. Urma o după-amiază liniștită, o noapte în care avea să-și odihnească picioarele și o zi următoare, în care pornea la drum spre zări mai primitoare. Najera cea umbrită o privea de pe deal; a renunțat să meargă în centrul vechi, pentru că a doua zi urma, oricum, să-l străbată spre ieșirea din oraș.

wp_20160810_001

wp_20160810_002

La hotel, două fete blonde, înalte, slabe, foarte bronzate și foarte frumoase, își făceau de mâncare cu toți ochii pe ele. Păreau să fie obișnuite cu situația și își vedeau de ale lor. Și-au desfăcut câte o bere, au mâncat în liniște, schimbând din când în când câte o vorbă, apoi au strâns, au spălat vasele și au plecat să petreacă în oraș, lăsând toți bărbații mofluzi.

Mioki a adormit zâmbind, cu gândul la ele și la ei. Europenii sunt de-a dreptul amuzanți, ca niște copii cu instincte vii și dinamice, dar timizi, la urma urmei.

A doua zi a mâncat disciplinată micul dejun – nu mare lucru, niște fursecuri rămase de cu seară. Apoi și-a luat rucsacul în cârcă și a observat că-l ridica destul de ușor, deși părea mai greu ca la început, și a pornit la drum. Partea „modernă” a Najerei s-a isprăvit în două străzi și-un pod larg peste o apă mai mult secată, apoi a intrat pe niște cărări pietruite, care au dus-o într-o piațetă mică, înconjurată de ziduri gri, așa cum știa deja că sunt orașele spaniole. În fața ei le vedea pe cele două blonde; aveau băsmăluțe pe cap și pantaloni scurți, adică foarte scurți. Pe Mioki a bușit-o râsul. Deja vedea formându-se în spatele lor un cârd, dar fetele erau sportive, mergeau în mare viteză și nu s-a putut ține nimeni după ele. Mioki, mică și neagră, cu rucsacul roșu în spate, părea o buburuză urcând muntele roșu al Najerei. Avea și ea un ritm destul de bun și aștepta să iasă dintre stânci, la lumină. Și curând i s-au arătat din nou dealurile verzi cu vie, apoi câmpuri pârlogite și bătute de soare.

wp_20160810_003

wp_20160810_004

A mers mult singură, minunându-se de culorile cerului și ale pământului și întrebându-se neîncetat unde intra atâta frumusețe. Simțea în corp un fel de plutire, o senzație de lipsă a trupului, gol de durere și de oboseală, abia în cea de-a zecea zi pe Camino.

wp_20160810_005

 

wp_20160810_010

Și atunci, pentru prima dată de când era pe drum, s-a gândit din nou la misiune. A scos din buzunarul lateral al rucsacului un bilet mic, împăturit în patru, scris cu litere minuscule de tuș negru pe hârtie de orez cu margini crem. Semnele se înșirau de sus până jos, aliniate, cuminți, în parabole de înțelepciune japoneză: „Cănită ca un cărbune, femeia cu părul tuns va culege un nufăr îndepărtat. Îi va trage tija din apele lui străine și calde, limpezi, verzi, și-i va strivi petalele între coperțile cărților noastre străvechi. Iar neîntinarea lui, și secretul lui, și toată seva lui secretă vor rămâne prinse acolo, iar ea le va întoarce pe toate spre casa lui Budha, întru înțelepciunea sa.”

A citit o dată, apoi încă o dată. Știa cuvintele pe de rost, dar parcă sensurile lor, altădată limpezi ca apa izvoarelor din pădurea de bambus, se pierdeau undeva, în pământul ostoit și însetat al Spaniei. Mioki simțea cum furnicile negre de tuș din biletul ei hrănesc aerul și câmpurile nesfârșite, iar câmpurile se revarsă pe hârtia de orez pe care o ținea în mână, doar că erau cu grâu și boabe de struguri. Civilizațiile se întrepătrund sub culorile fabuloase ale verii, și în zare strălucește, albă, o casă modestă, pe care a căzut o rază de soare. Una singură.

wp_20160810_006

A mers scufundată în gânduri. Se întreba unde este, ce mai face, cum își poartă coconul de nu-l simte, și de ce uneori simte că ea e purtată de cocon. Dar povara rămânea aceeași, indiferent cine pe cine ducea, căci ea și coconul erau una. Și atunci și-a adus aminte de maestru și, nu se știe cum, de femeia blondă. Mioki simțea că toate astea au legătură între ele – dar cum? Nu putea s-o dibuiască, dar o bănuia. Erau ca niște mulțimi incluse sau intersectate. Mai rămânea să înțeleagă exact relațiile acestea de intersecție și incluziune și mai trebuia să priceapă, în plus, de ce tocmai cu acea femeie, dintre toți pelerinii de pe drum.

– Ikebana, ce faci?

Lângă ea răsărise, ca din pământ, unul dintre spaniolii de aseară, un băiat tânăr, care abia rupea două vorbe în engleză.

– Sunt bine, pe drum. Tu?

– Vreau să ajung la Grañon. Tu unde te oprești?

– Cred că mi-ar plăcea să rămân în Santo Domingo de la Calzada.

– Cum ți-e drumul?

– Poftim?

– Cum ți-e drumul?

Mioki s-a gândit puțin, încercând să-și dea seama ce-o întreabă.

– Cum mă descurc cu drumul? a încercat ea să-l ajute.

– Da, cum ți-e drumul.

Găsindu-și ceva din cea care fusese acum zece zile, în St. Jean, lui Mioki nu i-a venit să comenteze nimic, a luat omul așa cum l-a găsit.

– Mi-e bine, m-am obișnuit. Obosesc groaznic după 25 de kilometri, dar până acolo sunt bine.

– Picioarele?

– Doar tălpile. Am bășici, dar e suportabil. Mi le tratez în fiecare seară.

Dealurile se înșirau înaintea lor atât de frumoase, încât Mioki a simțit că i se taie respirația. La plecare știa că Japonia e cea mai frumoasă țară din lume, cu desăvârșirea verdelui ei perfect, a munților tociți și a copacilor cu ramuri turtite, cu tulpinile de bambus lungi și drepte și grădinile de-o ceșcuță înșirate la ușa căsuțelor japoneze cu canaturi cafenii. O spledoare de țară, curată și miniaturală, perfectă.

wp_20160810_008

wp_20160810_009

wp_20160810_014

wp_20160810_015

Iar acum dădea peste întinderile uriașe ale Spaniei, drumuri lungi și deschise în față, de parcă mergeau pe palma întinsă a lui Dumnezeu. Iar El îi părea lui Mioki tot mai prezent, dar în oameni și pământ, în cer și în soare. Îi plăceau cârciumile insalubre, dar primitoare, oamenii gălăgioși, dar calzi, drumurile prăfuite, dar spectaculoase. Îi plăcea cum se așeza lumina pe dealuri, supraomenesc, și și-a spus că așa trebuie să fie raiul creștin. Vorbea cu Budha și-i povestea toate astea, apoi simțea cum coconul o ridică și-o poartă peste pământuri, fără să-i ia din spate povara, fără să-i vindece bășicile din tălpi, lăsându-i întregi suferința și bucuria, deopotrivă.

A ajuns în Santo Domingo de la Calzada alături de băiatul spaniol, care vorbea deja demult în limba lui, o melodie guturală pe care Mioki o asculta cu plăcere. Din când în când îl auzea spunând „Ikebana, Ikebana”, și știa că i se adresează, așa că dădea blajin din cap, empatic, ca să-i arate că-l ascultă, chiar dacă nu-l înțelege. Sau poate că-l înțelegea. Poate că doar în mintea ei vorbeau limbi diferite și, de fapt, ea era o ființă croită să înțeleagă tot ce voia creatorul ei s-o facă să înțeleagă.

Mioki nu mai știa cine este și a rămas să se gândească în continuare la asta, după ce s-a despărțit de băiatul spaniol, care a plecat mai departe, spre Grañon.

wp_20160810_016

wp_20160810_019
Astăzi s-au întâmplat trei lucruri grozave: lumina, culorile și lipsa durerii. Este primul drum pe care îl fac fără cuțitele din călcâie, fără amorțeala simțurilor, un drum în care mușchii au învățat ce le cer și n-au mai protestat. Și pentru că nu m-am mai concentrat să-mi țin în frâu suferința, s-au deznodat și niște gânduri încâlcite. Ăsta e al patrulea lucru grozav. Am mers așadar 29 de km pe dealuri scăldate de soare și umbră, o splendoare cum probabil n-am mai văzut niciodată până acum.

În Santo Domingo de la Calzada m-am oprit pentru o clipă, căci orășelul este superb. Acolo, într-o piațetă mică, mi s-a părut că asist la vreun congres de medicină dentară. Niște pelerini, doi băieți și o fată, ei foarte spilcuiți, cu ținută asortată și pălăriuțe din alea fancy pe cap, au mâncat niște sandviciuri din traistă și apoi, foarte pedanți, și-au scos periuțele de dinți și s-au spălat meticulos în fântâna din centru. Așa, ca la vreo zece minute. Mă uitam la ei și speram să scoată și ața dentară. Și au scos-o. M-a pufnit râsul, destul de zgomotos, că s-au întors mirați să mă privească. Numai că trecătorii din piață, localnici, uimiți și ei, au început să râdă cu aceeași poftă, luându-i cu totul prin surprindere. Foarte orientați, băieții și-au terminat calmi treaba, în hohotul general de râs. Un râs fără răutate – chiar mi-a plăcut cum și-au ținut obiceiul, chiar și în condițiile alea nepotrivite; era mai degrabă un râs despre context și despre cât de nepotriviți erau ei în peisaj.

wp_20160810_021

I-am lăsat cu tot cu dinții lor și am plecat mai departe, spre destinația zilei. Până să ies din oraș, pe una din străduțele pietruite, am zărit rucsacul roșu al lui Mioki, dar a dat colțul și l-am pierdut din ochi. Am grăbit pasul, s-o prind din urmă sau măcar s-o țin în vedere, însă imediat ce am ieșit din cotitura străzilor, n-am mai zărit-o. Intrase pesemne în vreo pensiune sau în vreo cârciumă, să mănânce. Mi-am dat seama că nici măcar nu știu cât din Camino și-a propus să parcurgă, deja ne aflam în a zecea zi și era posibil să-și încheie oricând călătoria. Sunt aici oameni care stau pe Camino pentru o săptămână, zece zile, două săptămâni, o lună, două luni – cât vrea și poate fiecare. N-aș vrea s-o pierd pe Mioki-Ikebana fără să fi apucat să stau de vorbă cu ea. Mă fascinează calmul și politețea ei, răceala detașată din ochii negri de japoneză. Fiindcă eu cred că înăuntru nu-i așa. Și asta e ce vreau să înțeleg, să descopăr.

Mi-am continuat drumul, cu speranța că o voi regăsi mâine. Poate. În cele din urmă am ajuns într-un sătuc destul de frumos, Grañon, cățărat într-un vârf de deal și tot numai case de piatră. O să dorm într-un loc în care n-aș fi intrat altădată nici ca să întreb cât e ceasul. Ceva hipiot, teribil de aproximativ, nu prea curat (de fapt, murdar), cu perdele de pânză în loc de uși, de flutura vântul, cu grinzile atât de aproape, încât îți dădeau impresia că te presează pe piept, când stai întins în pat, și cu o grădină improvizată din căzi de baie. Dar după noaptea petrecută sub cer, orice e bine. Cred. Ca să-mi trec vremea și să plec din locul cel urât, m-am oprit într-o bombă (de fapt pe „terasa” ei, formată din cinci mese șchioape cu scaune de fier fojat), un fel de magazin universal corcit cu bar-restaurant, unde se pregătesc și băieții de-o cântare, și beau un pahar de Sangria. E posibil ca, din cauza căldurii și a oboselii, să mă fi amețit un pic, dar în felul ăsta s-a înfrumusețat și lumea 🙂. À la votre!

wp_20160810_031

wp_20160810_029

wp_20160810_013